Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

19 April 2018

MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI
Facebook
twitter - MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI
Twitter
google - MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI
Google+

Ce reflectă limba unui neam? Reflectă modul de a gândi, de simți și felul de a fi al unui popor. Patrimoniul spiritualității unui popor se dezvoltă prin limbă care duce spre recunoaștere și cunoaștere, poate să devină o forță care se îndreaptă spre progres și civilizație.

Fără limbă,  nu ne putem cunoaște istoria și originea noastră ca popor. Geniul Mihai Eminescu a militat pentru păstrarea tezaurului limbii române. A scos în relief valoarea limbii, dând cuvintelor o inegalabilă forță afectivă și sugestivă.

Este primul poet care trece la alfabetul firesc al limbii și vorbește cu mândrie despre limba și originea acestui popor. Distruge mitul și legenda despre originea slavă a limbii române, teorii susținute de numeroși filologi și alte izvoare pornite de la școala veche a filologiei românești.

Mihai Eminescu a izbutit să pătrundă toate tainele sufletești ale poporului român și a fost suprins de frumusețea graiului nostru. Adevărata zestre moștenită din moși și strămoși el o apreciază și păstrează comoara gândirii noastre, ca pe un lucru sfânt.

S-a îngrijit de destinul limbii române și încă de pe aceea vreme a supus criticii pe cei responsabili, abuzul de termeni străini,  iar  despre presa din aceea vreme Eminescu declara că: ”Presa noastră – scrisă în mare într-o limbă cosmopolită, lesne de învățat de către orice străin în câteva zile”. Considera că cei reponsabili cu promovarea limbii române sunt și datori a se îngriji de ea ca de propriul destin.

Mai marii poeți sunt cei care au venit să facă ordine în această bogăție spirituală a poporului nostru.

Mihai Eminescu a dat viață întregii noastre națiuni, de  aceea îl consider cel mai mare poet național al tuturor timpurilor.

Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul Junimii, spunea despre marele poet:

“Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe în secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.

În cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris:

“Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Tudor Vianu aprecia:

“Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.

Lucian Blaga vorbea, în “Spațiul mioritic”, despre “Ideea Eminescu”:

“Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”.

Mihail Sadoveanu exprima foarte limpede această idee:

“Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.

Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu:

“A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”.

Tot el, în poezia “Inscripție pe amfora LUI”, scria:

Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei,
Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,
Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr
Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr.

Cum îl definea Geo Bogza?

“El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.

Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta “omul deplin al culturii românești”.

“Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.

Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea:

“Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale. Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre…

Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel “Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva.

Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”.

Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea:

“Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată.

Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.

Marele poet Adrian Păunescu l-a descris pe Eminescu într-o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte cunoscută:

Dor de Eminescu

Într-o lume relativă
Ce-a făcut și-a desfăcut
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut

Dacă unu și cu unu
Nu mai vor să facă doi
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.

Fără el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea

Pe pământul vechii Dacii
Când mai mare, când mai mic
Dacă n-ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei îi e fiul
Și Munteniei nepot
L-a-nfiat întreg Ardealul
Eminescu-i peste tot

Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt

Asemenea lui Păunescu, și poetul Grigore Vieru, care spunea:

“Așa cum îl iubesc pe Eminescu, iubesc și lacrima lui”.

I-a dedicat o poezie, care pusă pe muzică de Ioan Aldea Teodorovici a devenit foarte cunoscută și îndrăgită, intitulată simplu, Eminescu:

La zidirea Soarelui, se știe,
Cerul a muncit o veșnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră.

Academicianul Eugen Simion declara:

“Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească, ori nu citesc ce trebuie”.

Bunul prieten al lui Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, nota în scrierile lui despre marele poet:

“Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuiește prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori și zicea că-i sfărâm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra (…) ca mulți dintre gramaticii de atunci.

După părerea lui, cea mai dulce și mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureșteană și îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă și poate să fie fixată cu destulă preciziune.

Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții.

Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea.

Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea, ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitate desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele”.

Referindu-se la relația de prietenie cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici mărturisea:

“Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi.

Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine.

Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română.

Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering — un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochi mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze — un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.

Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredințat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noștri, și-n timpul mesei am avut o vie discuțiune cu Eminescu, încât aș fi stat până seara”.

Despre perioada de la ”Timpul”, Slavici își amintește:

“Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire.

Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel.

Doi dușmani primejdioși avem în fața noastră, zicea el, răutatea și prostia omenească. În luptă cu acești n-avem să discutăm, ci să lucrăm și mergem înainte”.

Un alt bun prieten al lui Eminescu, scriitorul Ion Creangă, spunea, într-o scrisoare adresată poetului:

“Bădie Mihai,
Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase…

Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană și atât iertătoare a Tincăi”.

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul,
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şede-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr, înfiorate,
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galbăn
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lasând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…

Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.

1876

****************************************

Singurătate

Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.

Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet trist,
Cum în picuri cade ceara
La picioarele lui Crist.

În odaie prin unghere
S-a ţesut painjiniş
Şi prin cărţile în vravuri
Umblă şoarecii furiş.

În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n pod
Şi ascult cum învălişul
De la cărţi ei mi le rod.

Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!

Dar atuncea, grieri, şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.

Căteodată… prea arare…
A târziu când arde lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună cleampa…

Este  Ea.  Deşarta casă
Dintr-odată-mi pare plină,
În privazul negru-al vieţii-mi
E-o icoană de lumină.

Şi mi-i ciudă cum de vremea
Să mai treacă se îndură,
Când eu stau şoptind cu draga
Mână-n mână, gură-n gură.

1878

****************************************

Departe sunt de tine…

Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţa-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci;
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrè a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămâie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

1878

****************************************

Când amintirile…

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori resfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stingă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

1883

 

****************************************

Articol scris de Elena Buldum
poet, publicist și traducător

 

[Best_Wordpress_Gallery id=”94″ gal_title=”personalitati”]

 

© 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcuta numai în limita a 500 de caractere, dar fară a depași jumătate din știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se va realiza doar cu precizarea “Preluat integral de pe https://gazetadespania.es” – întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI
Facebook
twitter - MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI
Twitter
google - MIHAI EMINESCU A DAT VIAŢĂ ÎNTREGII NOASTRE NAŢIUNI
Google+

Tags: , , , , , ,

More Stories From Cultură