17 marzo 2024

Gazeta de Spania

Aducem România mai aproape de tine!

MAIA THEODORA CREȚU: COPIL AL DIASPOREI, TALENTATĂ ȘI CU ROMÂNIA IN SUFLET

Povestea tinerei Maia Theodora Crețu este povestea copiilor din părinți români dar care s-au născut peste graniță, in Diaspora, copii talentați și cu România în suflet. Pentru ei avem de dus o luptă, aceea a împiedicării dezrădăcinării.

Iată povestea Maiei Theodora Crețu…
«Mă numesc Maia Theodora Crețu, am 13 ani. M-am născut in Italia in anul 2006, in Lamezia Terme, o stațiune termală mică și cochetă, situată intre munte și mare în regiunea calabreză Catanzaro, oras în care părinții mei au emigrat în anul 2004, dupa terminarea facultătii, în căutarea unui loc de munca mai bine platit. Spun au emigrat deoarece ei sunt din Romania, tata din Roman, judetul Neamt si mama din Botosani, judetul Botosani unde s-au nascut personalitati de seama ale poporului roman, motiv pentru care ea este foarte mandra si pentru care cateodata imi spune ca sunt: ´´Luchian´´ al ei sau ´´Enescu´´ de gradinita.
În Lamezia Terme am locuit pana la varsta de 8 luni cand am mers in Romania in vacanta de iarna la bunici. Datorita problemelor cu documentele si intregistrarea mea ca cetatean roman, am fost nevoiti sa prelungim vacanta de la doua saptamani la sase luni, timp in care mama si tata au pierdut locurile de munca la supermarketul unde lucrau si cazarea si au renuntat sa mearga inapoi in Lamezia Terme, hotarand sa o ia de la capat in alta parte, motiv pentru care pe la un an si trei luni am ajuns in Spania in zona Andaluziei, intr-un sat la malul oceanului Atlantic si aproape de granita cu Portugalia din provincia Huelva, care se numeste Cartaya. La inceput a fost foarte greu, mai ales cu limba si dialectul andaluz, dar incet, incet ne-am integrat in societetea locala, ei au gasit loc de munca, iar eu am inceput sa merg la gradinita. Dupa un an si cateva luni ne-am mutat la oras in Huelva unde mama a gasit un loc de munca mai bun.
Deoarece am avut schimbari mari in foarte putin timp, in relativ doi ani de zile mi s-vorbit in trei limbi diferite si in dialecte regionale diferite, desi ascultam si intelegeam tot ce mi se spune nu vorbeam nimic cu nimeni in afara de familie, motiv pentru care mama chiar isi facea griji si a intrebat medicul daca as avea vreo problema, insa acesta a linistit-o spunandui ca e ceva normal ca eu sa nu vorbesc, deoarece nu stiam in ce limba trebuie sa raspund, desi comportamentul meu era conform cu ceea ce mi se spunea sa fac la gradinita sau in casa. Cred ca din aceste motive am inceput sa ma joc cu plastilina, sa decupez reviste si desenele din ziare si sa desenez pe peretiii din camera mea, iar cand ascultam muzica imi placea sa dansez coreografiile inventate de mine si sa îngân melodia in limba mea. Asa incet, incet au observat ca am inclinatii artistice si ca imi place mult sa desenez si sa modelez plastilina. Mama inca mai pastreaza si azi unele figurine de pe vremea aceea si desene, si am multe fotografii cu mine cand le faceam.  Mi-au cumparat carti de colorat, plastilina imi aduc aminte ca am primit cadou de la bica,  si bicu si de la matusa mea Andreea din Romania, cand a venit in vizita la noi, si o modelam pe masa din salon toata ziua. Imi amintesc cu draga acum, cum am desenat tot peretele de la mine din camera cu carioci si mama si-a pus mainile in cap cand a ajuns acasa de la munca, unde petrecea foarte mult timp. Tata a fost cel care practic a stat cu mine si ma ducea si ma lua de la gradi, mergea cu mine cu bicicleta, ma ducea in parc, ne uitam la desene animate si filme pentru copii, pregateam mancarea impreuna, se juca cu mine cel mai mult. Chiar imi amintesc ca am ajuns sa ii spun ´´tata´´ chiar si mamei din causa ca o vedeam foarte putin, mai mult stateam cu tata, asta pana pe la vreo cinci sau sase ani cand am intrat la scoala in clasa intai.
Pe la cinci ani am inceput sa cochetez mai serios cu desenul si pictura pentru ca incepusem sa merg vinerea la clase de pictura intr-un grup de copii de diferite varste, eu fiind printre cei mai buni, si m-au dat si la tenis ca sa fac ceva sport si sa ma joc cu copii, iar de pe la sase ani m-au dat la basket unde am ajuns sa fac performanta, reusind sa fim cu echipa subcampioane regionale pe Huelva si chiar sa participam la turnee din Estepona, Sevilla, etc. Tot cu basketul am ajuns sa fac parte din lotul selectionat pentru echipa provinciala a Huelvei pe Andaluzia, dar am fost nevoita sa renunt la basket deoarece am avut in scurt timp doua accidentari grave la calcaie, fapt pentru care am pierdut dexteritate pentru aruncarea la cos si tehnica de joc.  In tot acest timp cat am stat departe de cosul de bascket am facut un examen pentru a intra la Conservatorul Profesional de Muzica Javier Perianes din Huelva, unde am reusit sa intru la pian cu o nota foarte buna.
In acest moment sunt eleva la liceul Alonso Sanchez din Huelva, in anul doi de studiu si eleva a Conservatorului Profesional de Muzica Javier Perianes Huelva in anul patru la pian. Deasemeni la conservator fac parte din Corul Conservatorului cu care am avut mai multe concerte si spectacole pe scene din Huelva si Sevilla. Deoarece la conservator cand aveam auditii la pian eram un pic timida, domnul profesor de pian i-a recomandat
mamei sa ma dee la clase de teatru sau sa fac o activitate care sa ma ajute sa un mai fiu timida si de atunci, de vreo doi ani fac parte din grupul CEIJA, o asociatie care creeaza proiecte artistice pentru copii si juniori in diverse domenii, in special cele legate cu scena: teatro, muzicaluri, dans, etc. cu care am avut diferite spectacole de teatru, musical si colinde pe scene din Huelva.
In ceea ce priveste pictura, binenteles ca e printre preferatele mele, de fiecare data cand am timp acasa desenez cu carioci, creioane colorate, creioane, carbon, cu acuarela, pe panza cu acrilic sau ulei, e ceea ce ma relaxeaza cel mai mult. Ador sa dau viata din culori unor peisaje, animale, etc ma pot exprima cel mai usor si ma relaxez desenand si ascultand muzica in acelasi timp. E o lume a mea unde ma simt cel mai libera si imi da increderea necesara. Vinerea dupa clase merg la cursul de pictura unde domnul profesor ma incurajeaza in tot ceea ce fac si ma indruma sa experimentez cat mai multe tehnici si tipuri de culori pe hartie sau panza, cu pensoane sau cu spatula si mai ales stiluri de la diferiti pictori spanioli si internationali. Domnul profesor de pictura este acelasi cu care am inceput la cinci ani, el a crezut din primul moment in talentul meu si le-a spus
parintilor mei sa ma sustina ca pot ajunge departe daca muncesc si practic mult pictura.
El in fiecare sfarsit de an scolar ne face o expozitie unde participa mai multe scoli de pictura din oras si unde expunem operele cele mai representative la care am lucrat de- a lungul anului. Asa am inceput sa expun mai intai desene, apoi tablouri pe panza si incet, incet sa primesc complimente de la cei care le vedeau.
  • Pana in momentul de fata am participat doar la doua concursuri mai reprezentative de pictura:
    – Unul de pictura pe panza cu o tematica stabilita de juriu, unde desi nu am reusit  sa castig, am fost singurul participant al carei opera a fost cumparata de un membru al juriului, iar publicul a apreciat-o cel mai mult, motiv care a fost mai important ca premiul in sine pentru mine;
    – Iar cel de al doilea concurs a fost pentru un Salon International de Comic din  Huelva, unde am facut un desen pe tema salvati planeta, pentru schimbarea climei pe care l-am intitulat ´´Planeta Verde´´ desen care desi l-am facut in jumatate de ora din lipsa de timp am reusit sa castig locul trei la categoría mea de varsta.
    Recent am reusit cu ajutorul domnului profesor de teatru sa organizez prima mea expozitie de tablouri unde am expus treizeci si patru de tablouri pe panza dintre cele mai reprezentative pe care le am, si spre surprinderea mea au fost foarte bine primite si apreciate de catre cei care au venit la expozitie, am reusit sa primesc si o invitatie sa expun permanent intr-un restaurant din Huelva cate tablouri vreau eu pentru ca cei care merg acolo, sa le vada si de ce nu sa le cumpere.
    Pentru viitor nu am inca idei clare despre ce as dori sa termin ca si cariera, dar cred ca arta ar putea fi o optiune certa, domeniul insa e mai greu acum sa ma decid. Orice as face stiu sigur ca pictura e o paralela cu care am sa continui pentru toata viata. Printre dorintele mele cele mai imposibile este aceea de a expune in galerii alaturi de marii pictori ai umanitatii si in muzeele si galeriile de arta de renume din orice tara din lume.  In ceea ce priveste Romania si ce reprezinta ea pentru mine, desi nu am stat prea mult acolo, pentru mine Romania e familia mea, e acasa la bicu si bica, e mancarea cea mai gustoasa: sarmalutele si mamaliga cu branza si smantana, cozonacul facut de bica e locul la care ma gandesc cu dragsi dor de cei dragi care ma asteapta cubratele deschise.
    Sa fii roman e asa cum m-a invatat mama: paradisul imposibil sau cum m-a invatat ea ca a spus Eminescu in diferite poezii: e zgomotul apei de izvor, bolta cerului instelat si cantecul de ciocarlie, adica natura pura. Si mai stiu de la mama ca sa o gasesc repede pe harta de cand eram mica, ea m-a invatat sa caut buchetul de trandafiri care sta in Marea Neagra.
    Si in incheiere ca o concluzie la toata viata mea de pana acum, la cei 13 ani ai mei as dori ca familia mea sa fie mai apropiata ca distanta geografica ma refer, desi va fi greu acest lucru in viitorul apropiat, sa reusesc sa vizitez Romania toata, sa fiu cum zice mama ´´Brancusul´´ ei, sa reusim sa salvam planeta, sa apreciem mai mult cultura si unincultura si astfel sa fim noi mai buni.»