Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

21 February 2018

PESCĂRUȘUL


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - PESCĂRUȘULtwitter - PESCĂRUȘULgoogle - PESCĂRUȘUL

Iubesc să scriu, iubesc să descifrez ceea ce este ascuns în mine, ascuns și nedescifrat… prin scris exist, sunt fericită și nefericită, fără scris sufletul meu se sufocă, geme, devine strigăt și doare, doare mai rău ca durerea de dinți. Prin scris viața mea devine vie, colorată și simplă ca un joc de copii, ca un poem cu litere șchioape scris de un copil… scrisul îți dă  senzația că ai băut  dintr-o licoare vrăjită inexistentă pe pământ sau că ai luat un drog.

Fără el sunt val ucigaș dintr-o mare moartă, lumânare stinsă, crater, un fel de crater imposibil de domesticit, imposibil de umplut.

Am nopți când mă visez extrem de tânără, mă visez fetiță desculță, neastâmpărată și nebună, fugind pe malul unei mări necunoscute… în vis, trăiesc o fericire fără margini, dar, când mă trezesc, ceva se clatină, se zbate în mine, ceva se sparge în cioburi, în mii de cioburi și mă trasform în bucată de plumb ruginit… mă ridic greu din pat, tremur, îmi tremură picioarele, un tremur pe care nu-l pot stăpâni.

Caut, caut ceva de îmbrăcat, găsesc un halat, îl pun pe mine, îmi fac o cafea, deschid o carte, o închid, privesc în jur… semiîntuneric, gol… un gol întunecat, mă las învinsă de el, purtată de el, un gol pe care nu-l pot alunga, nu-l pot umple cu nimic, nu-l pot ucide… și golul îmi șoptește cuvinte și cuvintele lui dor, îmi spune lucruri absurde, și nu le cred și fug și mă ascund și el se transformă într-o imensă pasăre albastră… o pasăre adăpostită în cel mai obscur colț al făpturii mele și o alung, și ea nu vrea să plece și oriunde  m-aș afla, în văzduhuh, în cer sau pe pământ, totdeauna mă găsește și totdeauna, cu voie sau fără voie, îmi suport sclavia…

Uneori mă strigă, și aleargă după mine  printre arbori… printre resturi de arbori, printre stânci ascuțite, printre stânci ruinate… și mă prinde și mă ține captivă între ghiarele ei, ca pe un obiect mărunt, un obiect rătăcit, bun de aruncat sau de păstrat în tainice încăperi.

În vreme ce îmi pun ciorapii se apropie de mine, mă ia în brațe si-mi spune cuvinte, multe cuvinte, cuvinte voalate, erupție de cuvinte… îmi spune  femeie mister, femeie iluzie, femeie, mereu și mereu  femeie… și totul e ca un joc, ca o farsă numai a noastră și dacă îi răspund, îi spun că niciodată nu o să fim două… doi, și nu mă crede și se apleacă peste chipul meu livid, dezorientat, și-mi spune că mereu e lângă mine, chiar și atunci când nu o văd, dar cu siguranță, instinctiv, o simt toată vremea… pasărea aceasta stranie aș putea-o numi fără greș el…

Nu știu niciodată ce vrea, nu știu niciodată în ce se poate transforma, dar știu că are puteri uriașe, puteri magice, puteri de viață și de moarte asupra mea, și în mine se instalează Curiozitatea, Frica, Necunoscutul, Aventura, și imagini, multe imagini, imagini suprapuse, imagini disparate…

gilberta ariesanu actor iatc - PESCĂRUȘUL

Și atunci îi dau un nume… îl numesc destin, poate… cu siguranță e chiar destinul meu… dar nu vreau să cred, cuvântul acesta mă arde, mă aruncă în vâltoarea unui foc, strecoară în mine teamă, îndoială, și-l transform fără să vreau în umbră, și cu umbra aceasta sunt obligată să conviețuiesc… și el, destinul, îmi spune fără să se roage, fără să implore, că  trebuie să-l accept, că sunt prinzonera lui, că sunt obligată să fac asta… și încerc să nu-l ascult, să nu mă uit la strălucirea stranie a ochilor lui, ochi care se deschid larg, tot mai larg pregătiți să mă înghită…

Apoi brusc, neașteptat, revarsă peste mine un șuvoi de cuvinte și mă înfășoară în ele, mă îmbracă cu ele și mă atinge, și-mi sărută mâinile, și buzele lui sunt fierbinți și mă ard ca o flacără, și-mi spune că până în clipa asta am trăit nenumărate vieți împreună… chiar și când eram risipită în noapte, risipită în abis, întotdeauna m-a găsit și că întotdeauna am fost a lui, deplin și definitiv a lui.

Când se întâmpla să dispără o vreme, îl simțeam stând la pândă, curgând nevăzut alături de mine, așteptând momentul înhățării. Ceva din adâncul meu îl aștepta și-l respingea. Îl detesta și îl iubea  și atunci când întunericul mi-l fura, dorința și pasiunea lui dansau de jur împrejurul meu și mă temeam de ele, le alungam și le căutam. Aveam nevoie de dragoste, de suferință, de lacrimi, de o iubire în care să mă topesc. Nu știu dacă avea farmec, nu i-am văzut niciodată chipul clar, limpede, era pur și simplu un vis de care aveam nevoie atunci. Sufletul și trupul meu aveau nevoie de iubire, voiau să respire iubire… ochii și buzele mele căutau iubirea, s-a întâmplat să fie el.

Dusă pe gănduri îmi mângâi, îmi răvășesc părul, părul crescut în neștire, un păr viu, căzut peste umeri, căzut peste brațe, un păr lung care-si caută stăpâna… De astăzi nu vreau să mai știu nimic… îmi frământ palmele, îmi astup urechile, nu vreau să-l aud, nu vreau să-l văd, nu vreau să cred nimic din ceea ce îmi spune… el râde, eu plutesc în așteptare, vânat și vânător… are respirații adânci și e imposibil de alungat… cel care a fost lângă tine încă înaine de a veni pe lume nu poate fi ignorat, nu poate fi alungat… o spune cu siguranță, dar calm și cald. In afară de noi doi nimic nu există cu adevărat în viața ta… surâde, ușor amuzat.

Fiecare clipă pe care o parcurgem împreună, scoate la lumină bucuria, fericirea de a fi și lucrul acesta umple întreg pământul. Îi șoptesc, până acum am trăit fără tine, fără să știu că existi. Îmi răspunde… minți, ești mitomană… ai știut din totdeauna că sunt lângă tine, că fiecare pas îl facem împreună, fără mine n-ai fi fost întreagă… Dețin tainele vieții tale, abisurile  ei… Nașterea, Viața,  Iubirea,  Suferința, Moartea. Ți-am dat toate bogățiile pământului, dar ai irosit tot ce ai primit.

Acum e târziu să regreți, să regretăm… tot timpul am fost lângă tine, am trăit împreună toate dezastrele, toate prăbușirile, dar prăbușirea e destinul aripii. Am avut mereu aceleași bucurii și aceleași dureri, aceleasi împliniri și aceleași neîmpliniri… se oprește, apoi continuă… îmi vorbești de stările tale rele, greu de suportat și eu am aceleași disperări, aceleași crize îndelungi de solitudine, suprapuse unele peste altele, de accidente mai mult sau mai puțin previzibile. Toate acestea, îi răspund speriată, rigidă, sunt vorbe, simple vorbe sau poate… glasul meu se îndulcește, devin sinceră și spun în șoaptă, repet în șoaptă, poate… amintiri, amintirile noastre  ascunse, pe care până astăzi le-am păstrat, le-am ținut tăinuite, nealterate, vii, întregi .

El surâde într-un anume fel, eu devin tensionată, surâsul lui îmi dă fiori… îl privesc în lumina ochilor și brusc îl simt palpabil, îi simt extazul, febra, bucuria de a ști că-i aparțin, că există din totdeauna lângă mine și în mine. Sunt speriată și nu e nimeni în jur și aș vrea să strig și glasul nu mă ascultă, am devenit mută, am devenit pasăre mută… îl privesc din nou și brusc încep să-l simt… îl simt pământ, îl simt apă, soare și nor, nor întunecat.

Câteodată, când lipsește vreme îndelungată, îl strig, îl aștept înfrigurată și mâinile mele cu încheieturi subțiri, prea subțiri îl caută, apoi iarăși îl resping. Cât de mult am dorit, doresc să fug de el, să-l ocolesc, să-l ucid, dar e atât de strâns legat de mine, încât nimeni și nimic nu-l poate alunga, nu-l poate  înfrânge. Va dispărea, odată cu dispariția mea. Încă din adolescență știam că-i aparțin, că sunt prada și deliciul lui. Era în mine, era lângă mine, pășea alături de mine, îl simțeam în aer… îl simțeam strălucitor și întunecat, ca un nor pregătit pentru tornadă.

Uneori îl simt  simplă pată de culoare, ivită din pământ, ivită din mlaștini… imagine și iluzie care întotdeauna mă însoțea, mă ocrotea,  mă tortura, îmi vorbea, mă iubea și alinta în funcție de toanele lui mereu schimbătoare… De câteva ori s-a întâmplat să-i simt lipsa, să-l strig înfrigurată, să-l aștept, să-i dau contur, să-i spun că noi suntem prieteni, că viețuim împreună de la începutul lumilor, că împreună le-am străbătut de sute și sute, poate de mii și mii de ani.

Într-o dimineață de primăvară cu mult soare, deși mă temeam de toanele lui, l-am strigat și, visătoare, cu toate cuvintele lui alături, l-am respirat, l-am pipăit ca orbii, căutam exterioritatea lui, căutam miracolul vieții lui. Ca în transă, credulă și visătoare mi-am întins brațele în speranța că-l voi putea atinge, dar spațiul din jurul meu, s-a transformat în apă tulbure pregătită să mă înghită. Știiam că el se află în adâncul acelei ape așteptându-mă… și m-am simțit deodată plină de ceva care depășea legile omenești, îmbibată de el, îmbibată de mirosul, de răsuflarea lui, de atingerea degetelor lui lungi si delicate, plimbându-se abia simțit pe chipul, pe sânii, pe coapsele mele, pe întreg trupul, bucată cu bucată, și pământul și cerul erau unite și ne țineau strâns îmbrățișați pe amândoi. Impreună cu el am străbătut nenumărate vieți, cu nenumărate fațete, imagini, sentimente, obsesii, mistere, bucurii, dureri, iubiri ascunse, secrete întunecate, ranguri sociale, bătăi din aripi și căderi în pulbere.

Acum, în ceasul acesta, îl văd ca pe o umbră… mă însoțește, dar deseori mă uită. Nimic nu mai e cum a fost odată… eu pescăruș, el albatros… Se întâmplă să-i spun tot ce mă bucură, tot ce mă doare, tot ce mă sufocă. Uneori ne rugăm împreună… femeie și bărbat ne rugăm acelui Dumnezeu nevăzut de nimeni, neauzit de nimeni și asta o facem în genunchi cu mâinile împreunate.

De o vreme îl văd din ce în ce mai distanțat de mine, un punct, o stea minusculă, ceva cu greu sesizabil. Poate mă vede, poate că-mi aude plânsul, poate că-mi aude urletul, urlet de femeie singură… și poate că acest urlet există și în el, în el cel de acum, izolat într-o zonă fără viață. Uneori mă gândesc că poate nici n-a existat, că a fost plăsmuit de imaginația mea sau dacă a existat, acum stă ascuns, izolat și mă pândește din  adâncul unei fântâni întunecate.

Noapte, semiîntuneric, draperii din brocart pe jumătate trase, singură, vorbesc cu mine despre mine, zâmbesc, simt o atingere, una singură, îmi spun cu timiditate, data viitore o să fim doi, cu siguranță doi… aud un glas, ești o mincinoasă, mereu o mincinoasă… nu mai există o dată viitoare… privesc în jur…dacă a fost ceva, cineva, s-a risipit în noapte, ceea ce a mai rămas e un  desen stilizat… și desenul acela e fixat pe unul din perții odăii în care mă aflu… zâmbesc, râd…  și inima mi-e cuprinsă de o bucurie nebună…inima mea e cuprinsă în inima lui… pășesc încet, precaut spre ușă, ușa se va deschide sau nu se va deschide, rămân lipită de ea …ceva se mișcă în spatele ei, cineva așteaptă,  o deschid rămân în prag minute înșir… mă îndepărtez, îmi privesc chipul în oglindă… sunt doar eu, îndrăznesc să-mi înalț pivirea și într-un acces de emoție ochii  îmi devin triști, curg lacrimi din ei. Mi-e teamă îmi întind palma transparentă spre clanță, vreau s-o deschid, renunț…mi-e somn și totuși nu mă pot îndepărta de ușă…

Mă întind epuizată, ascult Bach, fragmente, bucăți din Bach… încerc să scriu, dar ce să scriu, nu am putere… Mă prăbușeșec in somn, devin lemn putred luat de șuvoaie… vis, mă visez pe o plaje, plină de pescăruși bolnavi, cu  trupuri minuscule și gingașe… priveliștea mă înfioară, mă așez pe o piatră cu fața spre mare, simt o milă bolnavă pentru ei, aș vrea să-i pot săruta, aș vrea să le sărut aripile bolnave, aș vrea să-i iau cu mine… mă trezesc, și eu sunt un pescăruș… un pescăruș bolnav…

Gilberta Ariesanu, Studii de Arta Dramatica, Liber profesionist

© 2016 – 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcuta numai în limita a 500 de caractere, dar fară a depași jumătate din știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se va realiza doar cu precizarea “Preluat integral de pe https://gazetadespania.es” – întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - PESCĂRUȘULtwitter - PESCĂRUȘULgoogle - PESCĂRUȘUL

Tags: , , , , ,

More Stories From Cultură