Meniu
credisabogados

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

15 decembrie 2018

MIROSUL SĂRĂCIEI III


Distribuie acest articol
Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter

Florica și hainele ei nou-nouțe, exact ca atunci când te duci duminica la biserică, și-i vine să râdă uitându-se la ea. Mai are de străbătut nouă sate, acum urcă un deal bătătorit cu pietre rotunde și pietre pătrate de diferite culori, de diferite mărimi și pietrele una lângă alta sunt ca solzii de pește; și dacă ar știi desena, din pietrele astea ar putea face un balaur, un crocodil ori două mâțe cu ochi galbeni.

De o parte și de alta a dealului e câmp și iarbă, iarbă măruntă, și-n ea buruieni și flori sălbatice. Și miroase a vară, miroase  a frunze verzi, a poame verzi din care muști cu lăcomie. Ei totdeauna i-au plăcut poamele verzi, își aduce aminte de acasă, de munții și stâncile de acolo, de dealurile și văile cu aer proaspăt, de apa limpede a văii de munte, de pietrele ei, pietre pe care le strângea din valea maicii.

Închide ochii, îi deschide, își privește umbra și iarăși îi vine să râdă. Umbra ei e de două, de tri ori mai lungă decât ea. Se vede ieșind pe ușa scorojită a colibei în paragină și fugind cu straița pe umeri, fugind fără să știe nici ea încotro fuge. Își amintește clipa aceea și tremură, îi tremură mâinile, îi tremură picioarele. Un fluture galbân cu verde i s-a așezat pe zaghia plină cu flori, îl prinde și fluturele se zbate în ritmul răsuflării ei. Ar vrea să-l ia cu ea dar i se face milă și-l lasă să zboare. Pe degete i-a rămas un praf lipicios și le șterge de iarbă și-i pare rău că l-a prins; se lasă dusă de gânduri și ar vrea să aibă pe cineva alături să-i spună tot ce-i trece prin minte, dar îi sângură, ea totdeauna a fost sângură.

Sare un șanț, scoate din straiță un pachet cu merinde pus de doamna cu fluturi agățați în păr și mușcă din felia de pâine cu pofta copilului înfometat.

La câțiva pași, Florica vede un măgăruș cu rechile lui lungi și un prunc cu câteva capre; caprele ei, căprițele ei, și-i vine să plângă, nu mai sunt a ei. Ca să nu plângă are nevoie de mult aer! Aerul de acasă de lângă caprele ei, de lângă tufele cu spini, de lângă scaii și copacii de acolo.Caprele ei o iubeau și ea le iubea.

Rămâne așezată pe iarbă, scoate un măr de vară, își face tri cruci, se gândește la doamna care a scos-o din boala cea rea. Într-o noapte am jisat-o, ea nu știe, dar o am în suflet. Fără ea amu aș fi-n pământ și pământu-i greu și pământu te apasă și te doare. Și când mi-aduc aminte de casa ei mi se pune un nod în grumaz și încep să-mi cură lacrămile ca după mort. Ceva-mi răscolește inima și-o strânge și le spun pe tăte așa cum îmi vin în minte, așa cum au fost, așa cum mi le-a spus ea: să iubesc tot ce trăiește în aer ori pă pământ.

Florica se oprește, vede o casă de lemn și cineva în ea sau afară bate o tobă. Se aude ca și cum ar fi o bătaie de toacă înainte de a începe Sfânta Vecernie. Își face cruce, îș aduce aminte că-i plăcea cum suna toaca și-i plăceau pașii oamenilor mărgând spre biserică. Când vecernia să găta, pă la mijlocul drumului să opreau și așezăndu-se pă o bancă  ori pă marginea vreunui șanț vorbeau despre americanii care vor veni; unii adormeau și visau că americanii îi vor alunga pe comuniști. Florica se ferea de mulțime, își avea gândurile ei.

Începea sara, venea luna plină albind casele și înegrind copacii, acoperind dealu, pădurea și munții cu fum, și pământu era fumuriu și plutea o răcoare peste oameni, peste case și păduri. Într-o sară ca asta, când nu era nime în colibă s-a întâmplat prăpădu… Lenuța, Iosife și maica erau prin sat, eu pe dealuri cu alți prunci. În colibă Veronica, prunca de numa șepte luni a Lenuței dormea într-o covată cu o ștergură din cânepă  peste fățuca ei mică. Când au sosât acasă, au găsât pruncuța moartă. Maica zâcea că prunca nu a putut răsufla sub cârpă și că de aia a murit. În sat s-au spus  vorbe răle despre Lenuța, dar ei nu i-a păsat și n-a vărsat o lacrămă după pruncă.  Când eram acasă meream la groapa ei și i-o presăram cu flori adunate de pe dealuri. Prunca a fost jelită numa de maica și de mine. Maica i-a făcut parastas ș-a pus o cruce cioplită în lemn de nuc la capu ei. Maica zâcea că orce moarte îi suferință și durere și că o maică care-și omoară prunca cu voie ori fără voie îi mai mult decât o greșeală, îi un păcat de moarte. Îș închipuie cineva că pruncuța aia a vrut  să vie pe lume și să fie găsită într-o covată cu obrazu galbân și răce, cu buzăle vânăte și mânuțele reci. Niciodată n-oi uita moartea pruncuței.

Florica merge, merge tot înainte se uită în dreapta și în stânga, vede lanuri de grâu, de porumb, dar vede și câmp fără iarbă.  În apropierea unui gard vede un nuc; în sat la ea erau mulți nuci, ei îi plăceau nucile, îi plăcea toamna când nucile cădeau pocnind. Aveau coaja verde spre gălbui, le curăța și le spărgea cu una din pietrele ei și le mânca cu lăcomie miezu. Și maica avea doi nuci lângă drum. Mă urcam în ei mă așăzam pă-o cracă groasă, îmi luam pănă la zăce nuci, mi le puneam în poala cămășii, le curățam de coajă și le spărgeam cu dinții. Miezul lor mă hrănea pântru tătă zua, dar palmele și buzăle îmi erau negre ca și cărbunele. Lenuța și Iosife duceau nucile la târg, lăsau câte o straiță două pântru pruncii lor; eu rămâneam cu doru după miezu de nucă și așteptam toamna când erau și a mele.

Iarna pântru că ședeam pe o un deal alunecos nu ieșeam afară, îmi ștergeam o dărabă de fereastră, îmi făceam din ea o căsuță și mă uitam cum ninge, vedeam câte un om zgribulit cu opinci rupte și un suman pe umeri și vedeam și câte un lup care se apropia de case cu botu  în pământ și apoi o lua încet printre tufișuri cătră munte. Maica spunea că în iernile grele lupii sunt fămânzi și umblă în haite și trag la staule cu oi și la cotețe cu porci. Noi nu aveam nici oi, nici porci, aveam cele trei capre, dar ele aveau un adăpost sigur; Lenuța avea câteva găini și rar scăpau nemâncate de vulpe. Câteodată se întâmpla să văd și căte un urs, coborând sau mărgând încet către munte.

Mai des vedeam domni și doamne cu prunci și prunce venind de sărbători în vacață la cabanele lor. Pruncile erau îmbrăcate în haine scumpe și-mi venea să plâng și-mi spuneam că și eu aș putea să am, dacă aș avea o maică sănătoasă și-n puteri. Supărată, lăsam petecul acela de fereastră și mă așezam pe laiță ori pă pământu colibei și desfăceam cucuruzi. Tot eu meream în alt sat la moară cu o desagă de grăunțe pă umeri. Mă bucuram, îmi plăcea să mă uit cum să învârt în apă roțâle morii și cum cădea fărina într-un jgheab din lemn. Fărina aceea ca prundu mă făcea să tușesc și tușeam, atunci moraru mă trimitea în casă și mă strâga numa când măcinatu era gata și fărina pusă în desagă. Morărița, muiere bună, îmi dădea un blid de mâncare și-mi punea într-o straiță mică  câteva plăcinte cu brânză pișcătoare de oi și-mi spunea: ” când nu mai poți de flămândă, treci pă la noi, totdeauna îi găsi ceva de îmbucat”. Îi mulțămeam, îi sărutam mâna și mă duceam fericită spre  casă.

Gilberta Arieșanu

Iarna la munte vezi numa alb cătu-i dealu de lung și copaci fără frunze și crăngile pline de omăt și valea înghețată…e ca și cum din copil te-ai făcut om mare și nu mai  fugi, și nu te  mai cațări în pomi, și nu intri în vale să-ți alegi pietre, să sari peste ele. Copilăria îi moartă, stai după vatra pe care dormi și te simți om mare și te simți om bătrân și faci și tu ce fac și ei. În ocol unde te jucai nu mai vezi decât două tri găini și căte o vrabie ciugulind Dumnezeu știe ce, prin iarba înghețată. Și iarna îi lungă și aștepți mult până vezi troscoțelul viu și pomii și copacii din pădure înmuguriți. Și tu, pruncă aștepți să poți ieși din colibă fără opincile rupte, și-n piciorele goale și bolundă de bucurie să fugi la vale și cu o undiță făcută de tine să prinzi  vreun pește și pe ascuns să-l pui pe plita cuptorului și tot pe ascuns să-l mânci. Puțân mai departe unde valea îi mai adâncă am învățat cu doi prunci din vecini să prindem păstrăvi cu mâna, să facem undeva foc, să-i coacem cu mațe pe jar și să-i mâncăm așa cum lupii măncă oile,  și vulpile găinile și puii din găinar.

Iarna, Lenuța sta mai mult în casă, torcea cânepa  de pe furca rămasă de la maica, o făcea ghem, și-o pregătea pentru țăsut. Nu mă lăsa să mă apropii de ea. Spunea furca mea, fusul meu, războiul meu, lepedeul meu, ștergura mea. Și eu îi spuneam iarba mea, frunza mea, floarea mea, piatra mea, dealu meu, stâncile mele, munții mei, ceru meu; și pe toate astea le vedeam colorate și sâmțeam că îs bogată și sâmțam că toate-s a mele și vor fi veșnic a mele.

Aveam zâle în care fugeam pă coastă să prind o vrabie, un fluture, o buburuză și să-m aflu melcii și să stau de vorbă cu ei. În fiecare zâ trăbuia să fug după ceva, ori să fug de ceva. În grădină  la mătușa Susană, sus la poalele muntelui am văzut o ursoaică cu puiul lângă ea. Cobora încet din pădure și cu botul în mușuroaie căuta ceva. Am strâgat-o pă mătușa, am fugit în casă, m-am ascuns sub pat. Mă gândeam că ursoaica poate intra în casă,  că poate sparge ușa ori fereastra; dar n-a intrat, s-a întors încet așa cum a coborât și a intrat în pădure. Odată, tot la mătușa, m-am urcat în pod de frica urșilor și am rămas acolo mai mult de două ceasuri și i-am furat mătușii doi cârnați afumați  și o bucată de slană. Am furat pântru maica și acasă am fiert cârnații și i-am tăiat în bucățele mici și am fiert cumplii și răntăliți într-un laboș cu puțână ceapă, am hrănit-o pe maica mai multe zâle. Mă uitam la ea și mă întrebam dacă în inima ei are vreun strop de iubire pântru prunca ei. N-am știut niciodată, iubirea e ca pomu, crește, rămăne pe loc ori nu este. Câteodată mă dureau și mă usturau ochii și o vedeam ca prin ceață și eram lacomă de iubire, de iubirea ei, ca un câine, ori ca un lup flămând.

Sosea  primăvarea, vântu era blând, când mă urcam în pomi frunzele îmi atingeau obrazu, le mirosam, le luam în palme, le striveam între dinți. În sat  primăvara, vara și toamna e un fel de rai. Totu se mișcă, totu învie, totu capătă viață; dar cu mine, nime nu se purta bine, mie îmi era rău, tăt mai rău după moartea maicii și iată-mă pruncă fugind pă drumuri și ascunzându-mă spăriată să nu fiu prinsă și dusă înapoi la tovarășu. Mă ascundeam pă unde puteam, mă ascundeam și prin țințrime. Să mai spun întreba Florica, Doamna Florica, cu privirea în jos. Și o rugam să spună, i-aș fi ascultat poveștile de dimineața până noaptea. Poveștile ei erau adevărate, nimic făcut, nimic inventat, plăsmuit ori spus la repezeală.

Prin țințirime, pântre cruci ori ghemuită în spatele unei bănci, deși nu era nime în jur, sâmțam că  lângă mine stă o umbră, că mă pândește și că așteaptă să mă rădic și umbra aceia întunecată vra să pășască lipită de umbra mea. Mă uitam în spate, sâmțam o răcoare pe frunte, tremuram și începam să mă tem și mâinile mi se răceau ca la mort și aerul să făcea verzui și atunci începeam să fug. Frica era în mine și era amară ca frunzăle de nuc. Și-mi aduceam aminte că și cojile de pe nuci erau amare. Când ajungeam în drum mă opream, mă puneam pă o margină de șanț și mă uitam după umbra aceia ș-o pândeam, da umbra din țințirim nu mai era. ca și cum ar fi înghițit-o pământu. Mă rădicam de jos cu spaima potolită și o luam încet  cătră orașu acela mare care mă aștepta. Și eram și bucuroasă și spăriată și aș fi  vrut să vorbesc cu cineva, dar nu  aveam cu cine și nu aveam nici glas, glasu îm era răgușit ca ieșit dintr-o pivniță înghețată , și sufletu îm era răgușit și erau în el frici, un fel de frici care sămânau cu un roi de albine care-mi bâzăiau în urechi; și bâzăitul  acela sămăna cu un  oftat de al maicii, și  sâmțam frica în mine ca pă un vânt răce de toamnă.

De undeva să auza dangăt de clopot, era duminică și la biserică să făcea slujbă și să cântau deniile. Nu meream la biserică, dar mă rugam cu vorbele mele și iubeam omu și copacu și frunza și piatra și iarba și-mi placea  să povestesc despre pădure, despre frunzele pomilor și despre poamele din ei. Fiecare are o poveste, și broasca de pe groapa maicii și vrabia care ciugulește prin iarbă și salamandra care ne intra în tindă își are povestea ei. Totdeauna am sâmțât nevoia să povestesc. În culcușul maicii, ori pe pragul colibii, ori când meream cu caprele în tufișuri povesteam, îmi povesteam mie povești și poveștile mă umpleau de o bucurie pă care n-o cunoștea nime, îmi intra în suflet, și mi-l mângâia. Să întâmpla să am și zâle în care nu puteam povesti, zâle moarte cu cer înorat.

În zâlele acelea mă durea ceva în piept și mă dureau și ochii și așteptam un fluture, o vrabie, un melc ca să le povestesc lor cum mă sâmt, ori fugeam la vale și dacă valea era urâcioasă mă așezam pă o piatră și povesteam cu ea. În câte o zâ fugeam năucă pă dealuri și iară îmi vedeam umbra și mă sâmțam bine, numa eu și umbra mea sub cerul care să uita la noi. ȘI când abia  mai răsuflam, mă așezam sub un pom și ochii mei căutau ceva ce nu era nici a meu, nici a pădurii, și mă întrebam dacă păsările  și fluturii zboară și noaptea; mă întrebam de ce pământu îi jos și ceru sus și de ce câinii negrii îs mai răi decât cei albi și dacă  în nopțile fără lună ies strigoii și fantomele din gropi. Mă temeam de strigoi, în sat să zâcea că strigoii iau laptele de la animale și că să odihnesc în casele oamenilor răpuși de oboseală și să mai zâcea că au cozi negre și se încairă între ei și că au un ceas care măsoară moartea fieșcăruia. Băteau în părete și știai că ceasul morții a sosât și ei îs umbre pântru mântuirea ta.

Și se mai spunea în sat, că trebe să te rogi mult și să le lași mâncare la poarta țințirimului, unde  a crescut un alun sălbatic pântru ei. Strigoii râmâneau pă lângă casa ta până la cesau fix când cânta cocoșu. Într-o dimineață, în zorii zâlei m-am dus până la poarta țințirimului să văd alunul și să-mi iau o poală de alune și nu am găsât nici alunul și nici alunele.  Și păntru că aproape  totdeauna eram flămândă m-am întors acasă  și m-am urcat în pomii de pe lângă colibă. Îmi plăceau corobețele și le mâncam verzi și-mi stărpăzau dinții, dar mă ajutau să-m duc viața mai departe. Mă suiam ca o mâță în pomi, mă zgâriam, mă loveam și când mă scoboram vedeam deasupra mea capu câinelui, era câinele negru a Lenuții, mă pândea și mârâia când era aproape de mine și mă temeam de el. Fugeam la vale, mă așezam pe o piatră cu piciorele în apă și-mi zâceam că trebe să plec de aici, că aici îi prea mult năcaz, prea multă sărăcie.

În locurile acelea, în coliba maicii, pă dealuri, pă coaste mi-să părea că sărăcia îi scrisă pă bucăți mici de hârtie așa cum îi scrisă și pă obrazu și-n palmele mele mereu flămânde după o bucată de pită ori de mălai. Sărăcia și foamea mă chinuiau ca pă animalele sălbatice care  nu-și aflau hrana; și mă gândeam că  vederea slabă îmi vinea și de la nemâncat, nu doar de la spirtu pus în ochi.

De la nouă zăce ani, mă gândeam să fug, sâ-mi aflu undeva un loc de slujnică. Vara vedeam domni și doamne veniți să vadă dealurile și munții, și îi urmăream și-mi zâceam că lumea-i de multe soiuri și că se trăiește în multe feluri și că nicăiri nu-s numa dealuri și munți, numa păduri și câmpuri verzi și că ceru nu-i totdeauna albastru. Spre apusu soarelui, când ceru era și galbân și roșu fugeam, coboram ori urcam încet către casă. Dacă vedeam un mușuroi de furnici mă opream și mă uitam cum își cară hrana în spate. Furnicile îș au casa, mușuroiu lor de prund, se tem de om și fug când te apropii de ele.  Cu furnica și musca nu poți vorbi așa cum vorbești cu melcu și cu buburuza. Pe ele le iei în palme și vorbești cu ele ca și cum ai vorbi cu un om, ori cu un prunc. Florica fuge, ceru îi tot mai închis la culoare și ea îi tot mai flămândă. Acasă nu-i nime, o să mulgă caprele și o să-și umple o strachină cu lapte și o să-l bea cu o bucată mare de mălai.

Pă drum am  găsât câteva pietre, să uitau triste cătă mine, m-am aplecat și am luat două de jos, le-am băgat în straița în care se afla tot ce aveam. Cu ele m-am sâmțât mai bogată, aveam ceva în plus. Pietrele mă iubeau pântru că și eu le iubeam; pietrele au suflet, cresc, să crapă, îmbătrânesc, dar ele nu știu ce-i aia moarte. Fieșcare piatră pă care am luat-o în palmă mi-o dat iubire și ceva din sufletu ei. Pietrele au ochi și să uită la tine și-ți vorbesc în graiul lor. Straița nu mi-o vorbit niodată, ea îi tăcută dar ascultătoare. Nici taica nu mi-a vorbit niciodată, a murit într-un lagăr rusăsc din Siberia. Oare tăți rușii îs răi?  Câteodată voiam să fug de acasă într-un lagăr rusăsc, să cot și să aflu groapa lui. Oare taica are cruce la groapă? Nu am de ce să mă tem când oamenii vorbesc de lagăre, de lagărele din Siberia. Și acolo lingura de lemn îi tot de lemn, plopii-s albaștri, șoarecii îs ca cenușa, iepurii îs albi, nisipul îi galbân, șerpii se târăsc prin ierburi, îngerul flămânzilor îi ca și pă la noi și bun și rău și cucu din ceas bate pântru fieșcare dintre noi.

 

                                                                                               02.05.2017 pentru Sasha, Gilberta

 

© 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcută numai cu precizarea sursei, fiind întotdeauna însoțită de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es, în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie acest articol
Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter

Tags: , , , , , ,

Mai multe articole din Cultură