Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

25 February 2018

MIROSUL SĂRĂCIEI II


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - MIROSUL SĂRĂCIEI II
Facebook
twitter - MIROSUL SĂRĂCIEI II
Twitter
google - MIROSUL SĂRĂCIEI II
Google+

Și gândul, gândul se întoarce în lumea amintirilor… gândurile ei să strâng, se împletesc, se înșiră și Florica își vede maica vie, o vede sănătoasă urcând muntele împreună cu ea, prunca ei de numa cinci, șese ani…

Pașii ei, pașii maicii și mâinile lor împreunate, degete încâlcite, mâna dreaptă a maicii în părul ei, și ochi care o privesc, și brazi…vârfuri de lumânări.

Florica  iese în fugă pe poarta tovarășului și fuge, fuge în neștire, amețită, confuză. Se teme să nu fie prinsă și gândul ei zboară, stă pe loc, alunecă și iarăși revine… tovarășu, tovarășa, numele lui, numele ei, dacă?… și totul începe cu dacă, dacă ar prinde-o, tovarășa ar pune-o să calce pe bucăți de sticlă spartă.

Tovarășa…Florica îi ascunde numele  în fum, i l ascunde în ceață, nu vrea să mai știe de el, nu vrea să se mai întoarcă la el. În minte i se încheagă un alt gând și gândul se înșiră grăbit, dispare și  iarăși se întoarce cu fiecare pas și-n el ca într-o oglindă  se află  maica, maica și țințirimul și groapa în care zace, pe care nu știe dacă o s-o mai vază vreodată. Florica vorbește cu maica, maica nu-i răspunde. Florca își așează palmele peste ochi, are mâini cu degete scurte, bronzate de soarele revărsat zi de zi peste ele. Aude pași, se sperie, se uită peste umăr, în spate, nu departe de ea, o femeie rupe buruieni de pe marginea drumului, le pune într-un sac. O privește, Florica se teme de muțeia ei, se teme ea, se teme de tot ce mișcă.

Și gândul, gândul se întoarce în lumea amintirilor… gândurile ei să strâng, se împletesc, se înșiră și Florica își vede maica vie, o vede sănătoasă urcând muntele împreună cu ea, prunca ei de numa cinci, șese ani… Pașii ei, pașii maicii și mâinile lor împreunate, degete încâlcite, mâna dreaptă a maicii în părul ei, și ochi care o privesc, și brazi…vârfuri de lumânări. Și Florica care întreabă, ”coborâm”? Și maica se uită în sus și spune ”să apropie ploaia” și ele pășesc domol cu brațele pline de frunze de leac, de flori,  flori de câmp, flori de pădure. Pașii ei, spune Florica, și pașii mei și picurii de ploaie, care ne scaldă obrajii.

Copaci și flori și mușchi verde și eu cu maica de mână. Și dacă întâlnim trecători, maica dă zâua bună și spune: ”veniți pă la noi, bem un ceai din frunzele mele,  povestim, un pahar de horincă, găsâm și o hore de prin munții noști”….

Și eu îmi aduc aminte și mă gândesc la hârtiuța mototolită din straiță și la linia trasă cu cărbune care însămna,  a mai trecut o zâ, două, tri și mai am douăzeci și mai am șeptesprăzece, mai am zăce, șepte, cinci, tri și gata…Florica e fericită.

Sâmbria, Florica și rochia în negru, rochie plină de flori roșii și verzi și-o năframă și-o păreche de păpuci cum poartă doamnele cele mari.

Și ochii, ochii ei lăcrimoși privesc în zare, se pierd și văd florile în rozuri și în lila de pe zaghie, zaghia ei de sărbatoare…și tăcere și suspin și câteva lacrimi și cămașa care i-a mâncat zâlele, cămașă bine spălată și opincile cu sforile numa noduri…

Florica o să le dea la o pruncă orfană, o pruncă mai săracă decât ea…și-apoi, apoi a merge la biserică a îngenunchia și a zâce rugăciuni. Se uită în sus și își face o cruce, două tri, totdeauna tri…”Tată, Fiu și Spirit, maica m-o învățat așa”. Luni și miercuri, vineri și sâmbătă și duminică, și duminica îi totdeauna biserica, rozaru, sfânta cruce și rugăciuni.

Turnu bisericii sclipește și maica spune că-i de argint și lângă biserică case mici și case mari cu păreți albi, cu păreți albaștri și pomi cu crengile verzi…Mere de vară și cireșe și flori de tei, și flori de salcâm dulci ca mierea, pe care pruncii le sug între dinți…

Hainele ei noi, haine din sâmbrie și-o lumânare aprinsă pântru maica și alta pântru tăți morții din păduri, tăți morții din Vlădeasa și-o slujbă de îngropăciune și flori și crengi de brad și din nou rugăciuni și lacrimi pântru ”Tata Moților, Tata Munților”, cum i să zâce domnului Șușman în sat.

gilberta 165x110 - MIROSUL SĂRĂCIEI IIFlorica are fața asudată. Se oprește în fața unui gard, ceața e aproape ridicată. În fața ochilor îi apare un hățiș de trandafiri albi, roșii și galbeni, care amestecați și încolăciți unul în altul, samănă cu un curcubeu pe care l-a văzut odată pă cer. Îi plac florile și Florica ar vrea să rupă tri patru trandafiri roșii și să-i pună pă groapa maicii.

Când a fost ultima dată la țințirim, în mijlocul gropii era o broască, și ei i s-a părut un fel de strigoi, s-a spăriat, a fugit, s-a împidecat, a căzut, s-a uitat în spate, a simțit o mână ușoară pe umăr și parcă auzea un glas, un glas stins, ”hai înapoi, îi zâua morților, îi zâua mea”. Îi era frică da’ s-a întors.

Broasca era tot acolo, o broască cu ochi bulbucați, o broască râioasă de pământ care-și aștepta puiul și să încălzea la soare. Era o broască  care să  umflă cât o laptă mare pe care copiii o bat cu piciorul. Broasca aceea trăiește numa în pământ prundos și casa ei îi sub pământ, dar oule și le pune în bălți și în pârâuri, grămezi mari de ouă ca mărgelele pe o ață de cânepă.

Și broasca îi colorată în galbân și are multe pete în negru, în verde și în lila și are capu mare și se uita fix la tine și tu te temi și fugi ca de Ucigă-l Toaca. Florica nu știe nici până astăzi de ce era pe groapa maicii, voia poate s-o păzească de jermi și de râmele care scormonesc pământul.

Obosită și speriată, Florica se oprește în apropierea unei văi cu țărmuri nisipoase. Nisipul îi ca fărina pe care doamnele se întind dezbrăcate și fac baie de soare…Timpu-i frumos și câteva vrăbii se bălăcesc în nisip, își caută mâncare, se joacă ele între ele, ca pruncii când se adună pe uliță și bat lapta, ori sar coțca.

Florica se uită în jur, caută o piatră, două, trei, nu găsește… Îi plac pietrele, i-au plăcut de când era o pruncă de tri, patru anișori, pietre netede ori crăpate, albe ori negre, oricum; ele erau păpușile ei.

Acasă le găsea în vale, își trecea palma peste ele, le mirosea și le simțea viața, căldura și le înșira una  câte una în fața ei și vorbea cu ele într-o limbă numai de ea știută și de pietrele acelea bătrâne și obosite care nu mor niciodată. Erau suflețelele ei, le înțălegea și o înțălegeau…

Dar aici nu sunt pietre, ele au rămas în vale lângă cocioaba maicii și tot acolo, în cerul și în norii de acolo, în fiecare dărab de cer și în fiecare nor a rămas câte un dărab și din ea și din inima și din mintea ei de pruncă. Nu-ți poți uita satul orice ai face, oricât ai fugi de el, rămâi umbra lui, rămâi deasupra lui și rătăcești goală peste el.

Florica să uită în jur cu teamă, se teme să nu fie văzută de milițieni și dusă înapoi la tovarășu’ și tovarășa. Se teme de oameni, așa cum se teme de șerpi și de șopârle.

Nemișcată, cu picioarele goale, încolăcite sub ea, acoperită toată de poala cămașii, Florica își țâne ochii strâns închiși. O doare ceafa, o doare șoldul și umărul lovit de ciment și talpa tăiată și încă nevindecată. Picioarele până la genuchi îi sunt pline de scai și de țepi și o dor și o mâncă, de parcă ar avea din nou râie. Într-un târziu își scoate picioarele de sub ea și le întinde pe fâșia aceia de colb, apoi iarăși și le adună și cu genunchii strânși până sub bărbie. Își lasă capu peste ei și vra să se odihnească, vra să doarmă, oricât de puțân, dar să doarmă…

Din cauza scărpinatului, i-au apărut niște zgrăbunțe din care cură câte un strop de sânge. Florica geme neputincioasă, e mică, prea mică  și nu știe cum să-și vindece rănile și nici cum să-și smulgă țepii întrați în carne…

Știu, de amu sunt pruncă mare și brusc, ca printr-o minune își ridică capu de pe genunchi, își intinde brațele, se uită la palme, le întoarce și pe față și pe dos. Unghiile, unghiile ei îs lungi, are unghii tari, unghii cu negru sub ele, dar cu unghiile aistea o să-și  zmulgă țepii intrați în carne. Sunt un suflet mic, un suflețel chinuit, bolborsăște încet, abia zărind cu ochii ei slabi  țepii de sub piele.

A reușit, Florica simte o căldură în tot trupul, își aude bătăile inimii, se uită pe cer, soarele e încă sus, sus de tot. De departe se aude un clopoțel și zgomotul unor roți de căruță și aproape de ea vede o muiere și un om cu doi mieluți de primăvară, doi mieluți albi ca spuma laptelui. Ar vrea să-i atingă, să-și treacă palma peste lânuța lor creață,  să-și apropie buzele de botul lor jingaș, dar nu are curaj. Și la ea acasă, la munte vedea mieluți albi, tărcați ori negri și ieduți. Caprele ei fătau ieduți albi și ieduți negri și ieduți pestriți, dar mieluții îs mai frumoși.

Florica vorbește singură, vorbește cu ea despre mieluții și despe ieduții ei. Ieduții erau ai ei, erau de la caprele ei, dar Iosife îi tăia și le vindea pielea, le vinde cărnița, acasă lăsa numa de două mâncări… o tocănă cu mămăligă pântru ei și pruncii lor și din cap și bojoace, Lenuța făcea o oală de zamă cu borș și leuștean.

Când îl vedea pe Iosife pregătit pentru tăierea ieduților, Florica își închidea repede ochii și își astupa urechile. Nu putea  să vadă cum le taie grumazul! Fugea, se ascundea printre tufișuri și gemea ca și cum ea ar fi fost înjunghiată de cuțâtu lui Iosife. Niciodată n-a mâncat carne de mieluț ori de ieduț. Si viețile și suflețelele lor erau făcute de Bunul Dumnezeu să trăiască. Își aduce aminte că nici carne de vițăl n-a mâncat, a văzut durerea și chinul vacii când îi făta, a auzât mugetul ei de jale, ca a muierilor când își nasc pruncuții.

Florica se așează pe marginea unui șanț cu iarbă, cu buruieni. Odată cu înserarea s-a făcut frig și când s-a râdicat și-a sâmțit picioarele amorțite. Dacă a răcit? Când era mică și a stat pe iarba răce, a răcit la bășica udului și îi venea toată vremea să se pișe și nu se putea pișa, dar atunci maica nu era beteagă și i-a pus pe pântece o oiagă umplută cu apă fierbinte și în două, tri zâle i-a trecut  beteșugul.

Mai demult se simțea bine acasă, se urca în pădure, strângea afine și mure și aduna păpădii și dacă era toamnă și din flori rămânea numa pufu, Florica îl  sufla să vadă dacă dorințele i să împlinesc. Nu se temea nici de urși, nici de lupi și amu se teme și de o frunză.

Se ridică, se uită-n jur, dacă vine vreun tovarăș și o duce la postul de Miliție, și dacă milițianul  o va trimite  la tovarășu și la tovarășa, de unde a fugit.

Florica își adună toate puterile și fuge spre pădurea care-i aproape. Pe drum întâlnește o fată pe bicicletă, îi spune zâua bună. Fata nu răspunde…

Florica sare peste un șanț, în jur iarbă cosită și mai departe tufișuri și după el pădurea. Copaci firavi și copaci înalți, groși și puternici de zăci și zăci de ani. Își alege unu și, ca să se facă cât mai mică, se ghemuiește în spatele lui. Stejar, fag, plop sau mesteacăn, tot una. Așa cum e lipită de scoarța lui, se teme de purecii de frunză care mărg spre orișice și spre ori și cine și te pișcă și îți sug  sângele mai rău ca țânțarii. Maica îmi spunea că purecii și păduchii de frunză, fac grămăzi de ouă și din ouăle acelea ies puii lor și puii fac alte ouă și alți pui și puii aceia ne amărăsc zâlele.

Începe să se teamă de scoarța copacului, de toate scoarțele de copaci și spăriată vra să fugă dar e prea obosită și oricum n-o vede nimeni, pare o mică mogâldeață și de departe samână cu un mușuroi de cârtiță.

Rămâne ghemuită multă vreme, apoi își întoarce privirea spre drum și încet, se târăște printre tufișuri înapoi pe nisip. Din hățișul în care s-a ascuns, Florica rupe frunze și crengi tinere. Frunzele sunt verzi și moi, se freacă cu ele  pe picioare, îi ogoiesc durerea. Tri patru porumbei albi ca lumina se rotesc în ziz-zag dasupra ei. Deschide ochii, își face cruce. Porumbei și peste ei Sfânta Cruce și Sfântu Anton cu un crin alb în mână și o carte de rugăciuni.

Visează și în vis nu departe de ea, Florica vede pădurea, și piciorul n-o mai doare și fuge spre ea. Undeva sus pe stâncă unde încep munții. Vede casa Motroșiței. Motroșița, numa ea m-ar putea ajuta, da cum să mă cațăr pe dealurile acelea alunecoase, își spune în vis. Visul e atât de real și samănă atât de mult cu ceea ce trăiește, încât i se face pielea de găină și tremură și nu mai știe dacă a fost vis sau gândurile ei s-au făcut vis.

mirosul saraciei ii 165x110 - MIROSUL SĂRĂCIEI II

Pe drum trece o turmă de oi și-n urmă ciobanul cu doi câini, câini înalți cu boturi deschise gata să muște. Dar ei rămân lângă turmă nu au nimic cu muntele, cu pădurea.

Pe drum a apărut și o muiere cu un prunc de mână, îl suduie în fel și chip, îl lovește, copilu tace. Muierea să oprește, are pumnii strânși… Florica îi dă bună zâua. Nu-i răspunde.

Pe obrazul drept al muierii s-a așezat o muscă din acelea care se așează pe spatele vacilor. Tovarășul ia dat o legătură de nuiele să alunge muștele de pe spinarea lor. Ea uita și muștele își făceau rostu. Îi era milă și de vaci și de muște, sâmța ceva în ea care durea. O durea și iarba pe care călca și o așternea la pământ, dar iarba să rădică și chiar dacă o cosăști iarba crește odată, crește de două, crește de tri ori. Florica a început să meargă iute, mere cătră pădure.

Pădurea. O să rămân o vreme în pădure… Și Florica vorbește cu glas tare, în pădure sunt ciuperci de tăte soiurile și de tăte colorile. Ciupercile albe îți pișcă limba, dar sunt bune, sunt și bureți; bureți galbeni și hribi…o clipă îi este frică, apoi spune încet, sunt și bureți șerpești și bureți cu clopu șerpelui… Aieștea sunt otrăvitori și dacă îi mânci, ori îi pui pe limbă mori pe loc. Îi cunosc, mi i-o arătat maica, n-o  să culeg nici o ciupercă cu venin șerpesc în ea.

Maica, când era sânătoasă și eu aveam șese, șepte ani, merea cu mine în pădure, și-mi arăta ciupercile bune de mâncat și mi le arăta și pă cele răle și-mi arăta și frunzele de leac. Mă strângea lângă ea și mă săruta pe frunte. Câteodată vorbesc cu ea, îi spun cât de greu îmi mere si o întreb de ce nu vorbește cu sfinții de sus, să-i ajute prunca. Sunt sângură, am fost totdeauna sângură și tot ce am  avut am purtat pă mine, ori în straiță pă umeri. E greu să fii prunc, prunc sângur, orfan și sărac.

E aproape întuneric, pe cer a apărut luna, au apărut și câteva stele, Florica își ridică ochii încețoșați și spune cu ciudă:

”Dacă Dumnezeu mă vede de ce nu vra să mă ajute? Oare maica nu-l poate ruga, nu-i poate spune să-i ajute prunca? Poate Dumnezeu doarme, poate e plecat în vreo călătorie, acolo unde mărg domnii cei mari, ori poate îi  mort și nu are încă înlocuitor. Poate că nici ea nu-l vede, poate că stă ascuns în casa Lui cât ceru de mare. Când o să mor o să-l aflu oricât de bine s-ar ascunde…. Nu, nu o să-l mai rog nimic, oricum nu mă aude, nu vra să mă auză! Dar Măicuța cea Sfântă și Precestă și Domnul nost Isus Cristos, sunt buni, chiar dacă eu nu-i văd, ei mă văd, ei mă aud și mă ajută…”

Și Florica merge, merge mai departe până oboseala o doboară. Se uită în jur, adună câteva vreascuri, se înconjoară cu ele, ca s-o apere de Cel Rău și apoi făcută ghem, cu capu pe genunchi, se reazemă de coaja unui copac gros. Se teme, dar dacă vra să doarmă cât de puțân nu are cum scăpa de coaja lor.

E ziuă și Florica mai doarme încă. E trezită de glasul pădurii, de foșnetul crengilor, de ciripitul păsărilor. Se ridică, își freacă ochii și fericită fuge, fuge îngânând hore din satu ei.

Nu departe de locul unde a dormit, e o poieniță cu arbori scunzi și crengi cu frunzâș bogat și tufe încărcate cu mure și puțin mai departe vede și afine…

Dumnezeu sau înlociutorul Lui a ascultat-o, își face cruci și culege mure, murea din pădure îi mai gustoasă decât  cea crescută pe lângă casa omului. Rupe fruct după fruct și-l pune pe o frunză de brusture. Vrea să adune un pumn, doi și apoi așezată la umbră să mânce din bogăția adunată.

La doi pași de ea vede mai mulți hribi, rupe unul, îl curăță și mușcă din clopu lui. Are un  gust dulceag…

Munții sunt plini de păduri, și pădurile munților nu au capăt și au bogății pe care mintea omului nu le cuprinde; din copacii pădurii e făcut patul pă care a murit maica și masa și laița pă care stă omu; pădurea te hrănește, îți dă culcuș și vreascurile ei aprinse te încălzesc. Cu lemnele din pădure omu își face case și căruțe și car și poiată și șură, așa cum are tovarășu și tovarășa.

Florica se asează pă bucăți de mușchi și ia fruct după fruct de pe frunza de brusture plină cu mure, și ca să-i simtă gustul și-l pune pe limbă și abia după aceea îl înghite. Fructele sălbatice au aromă tare și miros tare. Florica e fericită, pădurea e a ei, se ridică, fuge, se așează, în sfârșit e și ea fericită!

Face doar câțiva pași și dă peste tufe încărcate cu afine, găsește și căte o tufă cu doi, tri fragi. Aleargă, se așează, își strigă numele și numele i se întoarce înapoi. Lângă un copac găsește o gălețică roșie, jucărie pântru copiii tovarășilor. Zâmbește. Oare și ea a fost cândva copil.? Are numa trisprăzăce ani. Ea nu…, ea nu-i copil, nu a fost niciodată copil. Copiii-s iubiți și îngrijiți, pă ea n-a iubit-o nime, nici măcar maica. Și dacă a iubit-o, maica nu i-o putea spune. Câteodată se uita cătră ea cu milă, și când Lenuța ori Iosife o înjurau, scâncea ca pruncii la țâța  mamelor.

Florica, își șterge lacrimile, zâmbește. Un copac, copacul seamănă cu un stejar, sigur e stejar. Unu doi, tri stejari și puțin mai departe vede unu, doi, tri aluni. Se bucură copilărește, cineva are grijă de ea. Crengile îndoite sunt pline de alune, le ia ușor cu mâna, vrea să-și facă provizii. Alunele te hrănesc și ea are dinți puternici, dinți de puiuț de lup, o să le spargă cu dinții, și nucile le spărgea cu dinții.

Odată a găsit printre scai și buruieni un pui micuț de lup, un pui șchiop, un pui cât motanul Lenuței și ea l-a luat, a intrat cu el în casă și, pe furiș, ascunsă sub masă, i-a pus lapte în strachină și puiuțul sorbea cu limba scoasă lapte de la caprele ei. Tri capre hrănite și mulse de ea… și acum pe lângă capre, Florica are și un puiuț de lup, un puiuț fără mamă și vai de suflețelu lui și vai și de suflețelu maicii lui…Bucuria ei a durat puțân, Lenuța a descoperit puiuțul, i l-o luat, l-o dus în râpă și l-o zvârlit jos și numa Dumnezeu știe ce s-o ales de el.

Acum îi sângură, sângură și pribeagă, sângură în pădure, Florica se apleacă și culege câteva flori răsărite între mușchii verzui și frunzele uscate din jur. Totdeauna i-au plăcut florile, florile culese de pe câmp, culese din pădure. Fugea  printre copaci și aduna un mănunchi, pe care abia îl cuprindea cu palma. Acasă căuta olița știrbă din lut și fugea la vale, o umplea cu apă și își punea florile în ea. Lenuța le zvârlea de pe prispa colibei în ocol, ori în vale. Colibă, cocioabă, bordei… Florica nu știe ce este… Ceva care semăna cu o hrubă, o hrubă cu păreții din lut amestecat cu paie și buruieni uscate. Oare ce-i aceia hrubă ?  Își aduce aminte de domnu primar, care venit s-o vadă pe maica și a spus mânios: hruba asta trebe dărâmată, o să vă mânce de vii pe toți, dar hruba a mâncat-o numa pe maica.

Maica, oare unde îi maica?  Suspină, își freacă ochii, întinde brațul stîng, se scarpină pe spate, se oprește,  se teme de râie ca de ciumă, niciodată n-o să uite ciubărul cu leșie și usturimea răbdată.

Florica își șterge ochii, se uită în jur. E aproape întuneric! Noaptea pădurea vorbește, își spune secretele, copacii vorbesc între ei… Eu cred că și ei au suflete ca omu, dar sufletele lor sunt bune, nu  răle ca a tovarășului și a tovarăsei.

Odată, păntru că am pierdut vacile, tovarășa m-o bătut cu biciu ș-o fugit cu furca după mine. Atunci  am aflat că tovarășa are servici de  gardiancă. Nu știam ce-i aia gardiancă, mai târziu am aflat că lucra la o pușcărie cu oameni închiși în căsuțe mai mici decât cocioaba noastră.

Tovarășu mi-a spus că îs dușmanii poporului și trebe stârpiți, dar nu a putut găta, a apărut tovarășa. Tovarășa e lungă cât plopul, uscată, cu buze strânse ca o linie și nu știe zâmbi. Mai târziu am aflat că tovarășa îi scuipa, îi bajocorea și îi bătea pe dușmanii poporului. Tovarășa avea pumni uscați, tari și cu vene groase, ca unse cu funingine. Când se întâlnea cu vecinii care îi dădeau bună zâua, ea răspundea soldățește, scurt, cu un bună din vârful limbii ei șerpești. Floricăi nu-i spunea nici un cuvânt în afară de putoare, curvă și ștoarfă.

Sunt amintiri, amintirile ei cu tovarășu și tovarășa, cât a putut înțelege cu mintea ei de pruncă. Oftează, s-o făcut noapte, e obosâtă,  spăriată, dacă vine vreo dihanie sălbatică… nu, nu o să vină, maica o să aibă grijă de ea și cu gândul la maica ei, se întinde pe așternutul încropit din mușchi și frunze… Cu ochii închiși ascultă glasul pădurii, îi respiră mirosul, i-l sorbește. O clipă, una singură stă la pândă, își înalță capul, se uită în jur… pădurea are și păsări cu ciocuri lungi și ascuțite, dacă o găsesc o să muște din ea până-i cură tot sângele. Păsările alea se hrănesc cu carne, se hrănesc cu sânge…

Cine nu a dormit niciodată în pădure, nu știe ce lume e acolo. Copacii sunt frați, se însoțăsc și fac pui și puii lor sunt ca noi, au suflete și când sunt flămânzi ori bătuți de vânt și de ploi reci, se vaietă, plâng și își strigă maicile.

În pădure sunt multe cărări și cărările se întâlnesc și toate te duc spre vârfu muntelui. Florica se mișcă, se ghemuiește, o pătrunde umezeala, dar nu se lasă, se ridică, fuge, se încălzește, se uită spre cer și vede o stea și steaua vine spre ea, și ea își deschide palmele, ar vra ca steaua să-i cadă între ele, s-o încălzească, să fie steaua ei norocoasă. Dacă s-ar întâmpla așa, i-ar vorbi, i-ar spune toate poveștile pe care le știe, povești inventate de ea și ar întreba-o, dacă  acolo sus pe  cer are casă și dacă casa ei e aproape de Casa lui Dumnezeu și dacă a întâlnit-o cumva pe maica și dacă sufletele celor morți îs în cer și dacă rămân acolo până la sfârșitul lumii.

Dumnezeu e rău, cu mine totdeauna a fost rău și oricât îl rog nu vrea să vorbească cu mine și niodată nu a vrut să intre în cocioba noastră și nu a vrut s-o vindece pe maica. De câte ori îi ceream ceva, nu mă asculta. Și cât de mult aș vrea să vorbesc cu El, să-l întreb de ce mi-a luat maica și de ce când o visez nu vra s-o lase să-mi spună despre cum îi în cer și cum o duce acolo. E tot fără dinți în gură și mai are bubele acele rele pe picioare și de ce nu i le-a vindecat vrun sfânt, ori vreo sfântă, că-s atât de mulți. Maica când a putut vorbi, mi-a zâs că ceru-i plin de îngeri, și că fiecare avem îngeru nost păzitor. Popa din sat când l-am întrebat, mi-a spus că Dumnezeu e foc și pară și că stă ascuns înlăuntru nost. I-am răspuns că dacă ar și în mine i-aș simți arsura și m-ar durea și că aș geme ca un prunc bolnav.

Mi-am adus aminte că am avut un frățior care a murit când avea doi ani și i-am auzit geamătul și ultima răsuflare și maica îl ținea de mână și Lui, Dumnezeului acela de foc și pară nu i-a fost milă de maica, nu i-a fost milă de prunc.

Florica adoarme, făcută ghem, așteptând steaua care o ocolește și visează că Dumnezeu o așteaptă și se vede zburând și brusc își vede căderea între spini și ațe de paianjeni. Dimineața se trezește îngrozită cu fața spre lumina soarelui, își scutură cămașa, își netezește păru, își leagă mai strâns năframa la spate, își frământă palmele, se uită în jur și totul i se pare pustiu și trist.

Plec, mărg, spune Florica, trebe să mă grijesc sângură de mine, de sufletul meu pe care Dumnezeu l-o uitat. Își ridică privirea spre El, spune o rugăciune cu vorbele  ei, dar El tace… Se uită spre cer, cămașa o înțeapă, se scarpină după ceafă și Florica spune șoptit, Dumnezeu îi mut, îi mai  mut decât maica. Nu mai e în stare să-l roage nimic, buzele ei au secat și sufletul i-a secat și mâinile cu palmele împreunate pentru rugăciune o dor, s-au făcut lemn mort,  lumânări pe care El le-a stâns.

Coboară încet spre vale, pășește cu atenție peste așternutul de frunze moarte, de sub un tufiș o privește speriat un iepure, vra să se apropie de el, dar iepurilă fuge.

În apropirea unui sat întâlnește un cîine, vra să fugă, câinele e blând, o privește plictisit cu botul deschis fără să se apropie de ea. Florica se uită la dinții lui albi și lungi și se gândește ce-ar face dacă dinții aceia ascuțiți i-ar intra în carne. Merge, merge tot înainte până ajunge într-un sat; privește în jur, nu vede țipenie de om de parcă i-ar fi înghițit pământu. Se bucură, nu vra să fie văzută, i-ar speria, și își spune hotărâtă ceva numa pântru ea și începe să numere pe degete. Hârtiuța cu liniile trase de ea, când il slujea pe tovarășu, n-o mai are. Unu, doi, tri, când ajung la șepte (iubește cifra șapte, fără să știe de ce ) bat în poarta care mi-o ieși înaintea ochilor. Își deschide palma, o ia de la început…unu, doi, tri, patru, cinci, încă un număr și urmează șepte și poarta îi la tri pași de ea.

Ajunge, se oprește, bate, bate cu toată puterea, casa e mare, mai mare decât a domnului primar, e cât toată grădina Lenuței, are porți din lemn. Nu răspunde nime, casa pare pustie… într-un târziu, apare o doamnă și doamna se uită mirată la ea și cu un zâmbet abia reținut îi atinge umărul și întrebă analizănd-o: ”Pe cine cauți fetițo, cine ești?.

”Sunt Florica”, răspunde ea, ”Vrau să vă slujesc o lună și să-mi dați sâmbrie  o rochie, o năframă, o pereche de încălțări și câțiva bănuți. Trebe să ajung în orașul acela mare, în care mă așteaptă maica bolnavă.”

Pentru prima dată Florica minte și își spune mânioasă, știu să mint, sunt o mincinoasă, dar e pentru ultima dată, binele nu vine niciodată singur. Oare ce ar spune maica dacă ar ști că prunca ei a mințit. Oftează, maica nu are cum să știe, e în cer, poate și ea a mințit și minte acolo sus lângă sfinții și sfintele la care se ruga.

Doamna cu haine albe până în pământ, o ia de mâna, urcă mai multe trepte și intră într-o casă  cât șura tovarșului. Și casa e plină cu lucruri aurite cum numa împărații au… nu vede zdrențe și se gândește că paturile din casa aiasta nu au așternut de paie și nici pureci. În casa doamnei sunt flori, flori puse în vase de sticlă și de porțolanuri. Doamnă îi subțire și lungă, și ea, Florica, lângă ea îi biată pruncă.

Iși aduce aminte de iarba umedă de acasă, din care aduna melci și melcii aveau un fel de spumă, dar ei nu-i era scârbă de ei și-i punea în palmă și vorbea cu ei. De obicei spunea, melc, melc codobelc, scoate coarne bourești și ți-oi da izvoare reci și melcul o asculta și scotea niște cornițe subțiri și se plimba în palma ei și lăsa în urmă o dâră vâscoasă, ca o spumă…găsea și buburuze și le punea pe dosul palmei întinse și spunea un fel de descântec…buburuză ruză, încotro-i zbura acolo m-oi mărita. Era ca un joc în care uita de foame, de maica bolind, de mizeria în care trăia.

Se opri speriată de tot ce i-a trecut prin minte… Doamna o privea dusă pe gânduri… din ce lume a apărut copilul ăsta atât de obosit, atât de murdar, îi lăsă mâna pe care o ținuse în palma ei și întrebă din nou: ”Cum ai spus că te numești?” Florica, am spus.

Ei bine scumpă copilă, scumpă Florica, înainte de orice trebuie să ne spălăm, să punem pe noi haine curate, să mâncăm și abia după aceea să vorbim despre simbria ta.

Florica tace ca și cum s-ar afla într-o biserică, doamna aista i se pare o sfântă, strălucește ca o sfântă și pe cap are o coaroană peste părul galben ca floarea soarelui. Așezată pe un scaun în fața unui pahar cu lapte cald și două felii unse cu dulceață și unt crede că-i în rai și că lângă ea se află un înger coborât din cer.

Sorbește cu ochii închiși laptele și mușcă vrăjită din felia de pâine cu dulceață. Nu apucă să termene, cade cu fruntea pe masă, cufundată într-un somn adânc.

Doamna, o ia în brațe, e ușoară ca un fulg și o duce în camera fetiței ei, care e plecată la bunici. Florica a dormit douăsprezece ceasuri în șir, era adunată în ea multă oboseală, foame, nesomn, totul răsucit și încâlcit ca o rană. Avea broboane de transpirație pe frunte și salivă în colțul buzelor.

Doamna așezată lângă ea, îi ștergea fața cu un șervet, copleșită de milă. Un copil într-o astfel de stare, simțea în fetița asta oboseala unui animal scăpat din cușcă care aleargă bezmetic să-și găsească un alt adăpost. A zăcut două săptămâni, fața îi era scorojită, palidă, buzele uscate. Se trezea numai când o mistuia foamea. Îi vorbea deși ea nici când era trează nu scotea nici o silabă. Îi vorbea despre cum a găsit-o în fața porții, cum a adus-o înăuntru, dar nu răspundea. Copila era ca o pagină albă și goală de hârtie. Mâinile și piciorele îi erau reci, era ca un foc stins, în urma căruia a rămas doar cenușa.

Intr-o după amiază fetița tresări speriată, în aer plutea ceva straniu, necunoscut… un parfum, o aromă și nu știa de unde  vine și nu știa unde se află… Maica, unde-i maica? Maica are bube rele pe piciore și-i cură din ele puroi amestecat cu sânge, unde-i maica și eu unde-s? Doamna îi răspunde mângâind-o, ”ești undeva, unde e cald și bine” și fetița ridicată pe jumătate, se agață de gâtul ei cu brațele ei slăbuțe și mici.

Unde-i maica? Plec, trebe să plec… începu să vorbească precipitat… ieri s-a apropiat o căprioară de mine, mi-o lins palmele, iar cănd am vrut s-o prind a fugit, se temea de mine și o iubeam, voiam să fie a mea, numai a mea. În noaptea care a trecut, am dormit într-o grotă și grota era plină de flori și florile erau pentru tine… nu, nu erau pentru tine, erau pentru maica… maica e moartă și peste ea o pus pământ și pământu îi greu și pământu geme,  dar pâmântu îi și bun, pământu ne dă roade, pământu ne hrănește. Pe pământu de pe groapa maicii stă o broască râioasă de pământ, și broasca păzește groapa ca și cum ar și groapa ei…

Din grota în care am dormit am adunat una, două, tri, patru flori de colț și iederă albă și mă miram,  nu știam că este și iederă albă. Îmi aduc aminte ca în vis, că nu eram singură în grotă, mai era lîngă mine cineva, cineva care-mi despletea  și împletea păru și-mi spunea că maica e bine și eu nu credeam. În grotă era frig și cineva a pus un țol gros peste mine. Prunca asta e bolnavă a spus un glas, și mi se părea glasu maicii.

Într-o zi continuă prunca, grota nu mi-o mai plăcut, mă sâmțam în ea ca într-o căsuță de melc și căsuța era prea mică pentru mine, mă strângea așa de tare de nu mă puteam răsufla. Am ieșit din ea și cerul era senin, soarele strălucea și în jur era iarbă verde, o călcam încet și ea îmi mângăia tălpile și am simțit că Dumnezeul care nu mă iubea era deasupra mea, plutea peste copaci și peste izvoarele pădurii și peste  toate viețuitoarele ei, chiar și peste serpii cei răi, care-și  varsă veninul peste picior ori mână de om. Șerpii trăiesc sub pământ și sub pământ e iadul, așa îmi spunea maica. Căteodată după ce mă hrăneam cu fructe sălbatice, și mă simțeam în puteri, adunam iarbă și mușchi, ca să-mi pregătesc culcușul pentru noapte. Florica îi prinde palmele doamnei, i le sărută și o întreabă șoptit, tu ai dormit vreodată în pădure, ai vorbit vreodată cu arborii, cu iarba, cu păsările și florile…e drept că în pădure îs și sălbăticiuni, dar sălbăticiunile îs mai bune decât omu.

Cap prost, își spune Florica mai departe… nu știu unde o să mă ducă cărarea asta pe care mărg. Dacă o să mă ducă la tovarășu și la tovarășa… tovarășu îi burduhos și tovarășa uscată, ca o scoabă. Pentru ei eram numa bună să-i robesc fără sâmbrie. Mă puneau după ce soseam acasă cu vacile să le sap mălaiu și cu o furcă să le adun și fânu… se întâmpla să vorbesc cu maica în vreme ce făceam căpițele de fân și s-o întreb de ce nu m-a sărutat niciodată așa cum îș sărută maicile pruncii?

Într-o zâ am întrat în grădina de legume a tovarășei, mi-am luat doi tri căpșuni și un pumn de zmeură. Am intrat pe furiș, știam că nu am voie să intru. Florica geme… tovarășa m-a prins ș-a fost vai și amar de pielea mea. Mi-a luat capu, m-a pus să deschid larg gura, și-a băgat palma în grumazul meu până am vărsat tot ce am înghițit, apoi m-a forțat să beau o sticlă cu apă caldă, am băut-o fără să spun mâlc. Tovarășa îi șireată și rea, mai rea decât tovarășu. Tovarășa poruncea și tovarășu  asculta, dar în ochii tovarășului să citea o ură mare și  hâdă. Într-o seară plin de năduf și băut i-a dat un pumn în obraz. Atunci tovarășa a luat furca de șer și fugea să-l prindă; ”o bag în tine spurcăciune, bou încălțat, io te-am scos din opinci și amu dai în mine.” Tovarășu  s-a ascuns în podul șurii, s-a acoperit cu fân și n-a ieșit de acolo până spre dimineață. Se temea să nu-l țipe tovarășa  din casă și să rămâie pe drumuri.

Florea soarelui crește și în satul maicii. Lenuța sămâna căteva rânduri în spatele cociobei și când înflorea se așezau pă ele fluturi și albine… tu ești o floarea soarelui și bună ca uleiul de floarea soarelui. Bunătatea se citește pe obrazul omului ca și răutatea, ca și sărăcia. Sărăcia o poți citi în lumina ochilor, în umerii obrajilor și-n adânciturile și brazdele din jurul gurii.

Eu îs săracă ca melcul, care-și duce tot ce are în spate; și eu îmi duc tot ce am pe mine  ori în straița de pe umeri…Tovarășu și tovarășa nu-s săraci, dar sunt nesătui și hapsâni, au lăcomit la sâmbria unei prunci orfane… Ei stau lângă o vale, amu-i săcetă, da o să vie ploile, ploile cele mari care înghițăsc  cocioabe și case și vaci și oi și căteodată îl înghițăsc și pă om. Tăte aiestea le știu de la maica și de la Motroșița.

Lui Sasha, 12. 05. 2017, Gilberta Arieșanu.

© 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcuta numai în limita a 500 de caractere, dar fară a depași jumătate din știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se va realiza doar cu precizarea “Preluat integral de pe https://gazetadespania.es” – întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - MIROSUL SĂRĂCIEI II
Facebook
twitter - MIROSUL SĂRĂCIEI II
Twitter
google - MIROSUL SĂRĂCIEI II
Google+

Tags: , , , , ,

More Stories From Cultură