Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

16 January 2018

IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINA


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINAtwitter - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINAgoogle - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINA

Marți și vineri bibliotecă, diminețile școală, după amiezele fac ce vreau. Dar ce vreau? Din nou cărți,  partituri muzicale, albume, creioane sepia, culori pastel și caiete, și-n ele povești, povești și cuvinte, cuvinte neîntregi, bucăți, frânturi de cuvinte și iarăși povești, chin și nebunie, sânge și pământ, cenușă și soare…ceva mă posedă, ceva mă înfrânge, ceva mă ucide.

Mă opresc epuizată, neliniște extremă, greață extremă, nimicul, neutrul, vagul instalat în mine. Am nevoie de o pauză, am nevoie de aer, de stradă, de zbaterea străzii, de zarva și de gustul ei, de lume și de gesturile lumii, de gestul  omului singur, omului necăjit, și în toate acestea se instalează visul, visul de-ajuta, de a deschide o ușă și a obține ceva pentru el… poate o schimbare, o măruntă schimbare în puțin mai bine…

Dar visul, visele mele sunt vise pierdute, vise imposibil de cucerit, simple planuri, planuri infinite și ratări, ratări infinite… vizite la Case de copii, Case de bătrâni, am protestat, am plâns, am suferit. Voiam să ajut, să schimb, să înțeleg, să salvez. Imposibil, acestea sunt lucruri pe care nu le pot explica, lucruri prin care am stârnit dispute, ură, revolte, dar toate intră în stilul meu de a fi, în dovada că simt, că sunt om, că sufăr. Înfrângeri, gesturi blamate și ratări, doar ratări și zile triste, zile pustii și după, după?

gilberta 165x110 - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINADupă…,după  m-am reîntors din nou la poveștile mele, povești trăite, povești inventate, povești pe care le șterg de praf și mă îngrop  în mijlocul lor și mă împiedec de ele, mă târăsc, mă rătăcesc printre ele, le resping  și readuc lângă mine, le dau culoare, sânge și substanță… cad și mă ridic și mă plimb printre ele, șopârlă cu ochi verzi, și strigătul meu de spaimă…

Ah! cum le urăsc și cum mă tem de șopărle, cum mă tem de șerpi, mă tem de tot ce se târăște printre scaieți și ieburi, și se târăște ipocrit, dar frenetic, pregătit să ucidă. Încerc să nu-le văd strălucirea ochilor, priviri din care țâșnește otrava adâncului.

Le alung printre tufișuri, printre morminte, piramide și temple și case părăsite și case populate de fantome. Și mai departe portretul lui Dorian Grey, film pe sfârșite, restul rămâne pentru mâine, mâine seară, mâine noapte. Demoni, demon, sânge, portretul, portretul lui, portret irepetabil, și palmele mele pătate de sânge, și umbra lui, umbră revărsată peste mine.

Devin cinică, din câteva linii îi schițez chipul pe umărul meu stâng. Și nu pot decât să mă urăsc, să mă detest din toate puterile, pentru că de fapt Dorian Grey sunt eu și umărul lui stâng, e umărul meu stâng. Dar asta nu e impotant, în caietele mele pot scrie orice: ficțiuni și fantezii, iubire și ură, milă și dispreț…

balerina 165x110 - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINAEle, caietele mele, sunt creuzetul meu în care pot pune tot ce vreau, dacă-mi îmi vine să fiu broască râioasă o să mă transform în broască râioasă, dacă vreau să mă dau peste cap, mă voi da peste cap, dacă vreau să fiu personaj dintr-o tragedie antică, voi fi personaj dintr-o tragedie antică. Sunt fotografii, fotografiile mele, și mă joc cu ele, inventez, construiesc imagini în ele, decupez, resping și rețin… Ele îmi conduc gândurile, le ordonează… În  caietele mele pot juca teatru, și pot vorbi cu mine despre mine, râde și plânge, striga și urlă. În ele, bucăți de viață, pot deveni violentă, ucide chiar, închide uși și deschide uși, trage și lăsa cortine și în spatele lor doar eu cu iluzia că sunt stăpâna, regina a tot ceea ce fac fără nici o limitare. Și-n urmă  epuizare, tristețe și o bucurie amară pentru că nu pot avea, nu pot obține lumea pe care mi-o doresc și atunci visele mele devin iluzii,  iluzii imperfecte, iluzii speriate, ca un animal sălbatic care se vede pentru prima dată în oglindă.

A trecut aproape un ceas de când mă analizez ghemuită pe un fotoliu. Sună telefonul, mă ridic, nu răspund, îl las să sune, Luky a intrat în fugă pe ușă, Luky e cea mai bună prietenă a mea, de fapt singura,

Luky e balerină, Luky  vrea să danseze cu mine, Luky dansează cu mine, pas ușor de dansatoare, picioarele ei, aripi de pasăre, aripi de fluture. Luky îmi zâmbește, îi zâmbesc, ne zâmbim un pic complice.

Mama și Isabel ne zâmbesc prin absență, ne zâmbesc de la distanță, bucurie reflectată  până și de muzica și notele seducătoare care ne însoțesc pașii.

Două, trei, patru zile, casa e doar a noastră, ne bucurăm copilărește, mă desprind de Luky, îi ating ușor o șuviță de păr, păr negru, cârlionțat, dar ea îmi întoarce spatele ca un copil supărat. Și eu, speriată că o pierd, îi ating chipul și-i spun în șoaptă, o clipă, o singură clipă, și mă  îndrept în fugă spre oglindă. Imaginea din oglindă nu e imaginea mea, oglinda minte, oglinzile mint, oglinzile sunt ipocrite, oglinzile rănesc. Mă privesc cu spaimă… chip palid, speriat, și-n strălucirea ei, un singur trandafir galben pe divanul meu.

Nu, nu-i adevărat, și eu mint, divanul e a lui Sasha, el are pasiunea divanelor. În miez de noapte gândul meu aleargă spre el… și-mi spun, orice s-ar întâmpla, îl voi iubi necontenit. Uneori reușesc să-l aduc lângă mine și e asemeni unei statui și mă întreb dacă e viu și-l privesc tăcută și mă las privită, pură imaginație, pură iluzie, iluzie în care mă rostogolesc ca într-un abis.

Sasha, atât de departe și atât de singur… iluzie, iluzie în care îl construiesc corporal, joc prin care îl aduc lângă mine, mișcare și glas care-mi rămân mult timp în suflet, și-i repet obsesiv cuvintele pe care i le spuneam cu mulți, foarte mulți ani în urmă, și totul înseamnă emoție: casa noastră, cărțile noastre și dorul după acel ceva care niciodată nu poate fi atins… amintiri și efort de a le lega de o realitate aparentă, pe care o trăiesc tremurând. Ființă vulnerabilă cu frământări și vise…

Doamne cât de mult l-am așteptat și cât de greu a sosit! Vara aceea, prin el a căpătat bucurie, a împrăștiat strălucire, muzică și lumină și lumina a rămas în adâncul inimii mele și-mi este dor să-l ating, să-i aud glasul, să-i aud respirația, să-i ocrotesc tăcerea.

Uneori îl visez și-n vis palmele mele nevăzute cântă și dansează prin el… După astfel de vise îmi spun versuri, Holderlin, Trakl,  Rilke, F.G. Lorca, ”Balada lunii”, Copilul sta privind la ea/ Tăcut copilul o privea.

Mă opresc, mă doare îngrozitor fruntea, mă doare sufletul. În sufletul meu există ceva devastator, ceva fără nume, ceva care mă bântuie de când mă știu. Luky spune, ”ah, durerile tale de frunte, durerile tale de suflet și nevrozele tale închipuite, coșmar sau extaz, durează doar cât să spargi o ceașcă și să-i aduni cu migală cioburile.

Timp, clipe  și-n clipele acelea te vezi altfel de cum te știi, absorbită de ele, te vezi altfel de  cum ești.” Râde, eu o privesc cum se mișcă de colo până colo, dispare și revine cu un șpray de apă parfumată și-l pulverizează peste mine.

gilberta ariesanu 153x200 - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINA

Într-o rochie făcută în casă, un fel de togă romană, începe să danseze singură, dansează pasional, cu grație și talent. De  fapt dansează ca și cum ar fi pe scenă, oferă un concert al trupului, unui public invizibil, eliberată de frici, eliberată de trac.  Debut în Giselle, balet clasic. ”Uneori,”spune ea,”îmi creez propria suferință și de fiecare dată, mi-o epuizez numai și numai prin dans. Dansul e viața, obsesia, dansul e lumea mea, fără el nu exist.”Cât de mult aș vrea să fac ceva pentru ea și câtă ironie să n-o pot face, rămân doar cu umilința.

Noapte târzie, întuneric, ploaia lovește din plin geamurile, afară bucăți de gheață, învălmășeală apocaliptică de frunze și crengi de arbori rupte. În seara asta sunt din nou tulburată, amețită până în pragul leșinului (meteo-sensibilă).

Întinsă pe o canapea, ascult singură Bach, citindu-l pe Van Gogh, viața, harul, boala, lumea lui, și mă simt înrudită cu el, prin neliniște, disperări, nesiguranță, nebunie și, într-un final suicid. Există o fisură în mintea mea, în inima mea, în tot ceea ce sunt interior și fizic. Sunt  defectă m-am născut defectă, o ciudățenie pentru mama și mereu în conflict cu ea. Mă biciuie și otrăvește neînțelegerea dintre noi.

Noroc cu Isabel, în jurul ei, totul e altfel,  doar lângă ea mă simt vie, întreagă, fără bucăți de cuvinte agățate de pereți… E prietena mamei și aliata mea. De fapt, Isa e mult mai tânără decât mama, foarte tânără, mereu o simt aproape, e ca și cum ar pluti în aer și palmele noastre ar fi unite. Lângă ea visez și visele mele se pierd într-ale ei.

Ea și Luky, doar ele, mereu am nevoie de ele, numai ele mă îmbogățesc, mă hrănesc și înțeleg. Fără ele, intru într-o lume vagă, fără consistență. Solitară și palidă mă văd plutind în ape stătute, întunecate, o mică vietate luată de valurile acelei ape. În fața lor sunt mereu adevărată, știu să mă explic, găsesc acea fuziune în care stările noastre se întâlnesc, se suprapun și contopesc ca și cum am fi fost împreună din totdeauna într-un cerc, într-un spațiu al nostru cu percepții și jocuri profund feminine. Mama e altfel, va fi totdeauna altfel, o enigmă greu de descifrat, o enigmă de care fug și de care totuși nu mă pot dispensa. De multe ori eu sunt de vină, atitudinea mea de frondă și dorința  mea nebună de a suferi și de a o face să sufere.

Oh, mama… și zâmbetul ei dăruit din când în când, și-n el bucurie dar și o părere de rău, lângă, și totuși dincolo de mine. Lângă ea nu pot citi, nu pot scrie, îmi înăbușe forța de a fi ceea ce sunt și devin agitată, închisă în mine, nevrotică, îmi dă o stare de sufocare și vreau să fug, să mă ascund, să dispar în ceață și nu o știu face și totul mi se pare atât de stupid, atât de banal. Ea nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă că am perioade lungi în care trăiesc în imaginar, în care îmi adun sentimente, întâmplări, senzații și le pun pe hârtie și le pun pentru că nu pot exista altfel Toate acestea sunt un fel de licoare cu care mă hrănesc. Am nopți în care visez povești întregi… mă trezesc și le schițez rapid pe ce găsesc la îndemână. Dacă n-o fac, a doua zi sufletul și mintea mea sunt bolnave și dor, devin răni deschise din care curge sânge.

Mama mă vrea doctor, mama mă vrea diplomat, inginer, profesor, orice înafară de ceea ce sunt, de ceea ce vreau. Doamne cât de dor mi-e de mama copilăriei mele. Atunci era altfel, atunci era totul pentru mine: aer și pământ, soare și apă, cer și lună, vânt și furtună, dar ce nu era?

Închid caietul și fug în grădină, mi-e dor să fug desculță prin iarbă, să mă întind în iarbă, să aplec o creangă, să-mi iau un măr și să mușc lacom din el, să rup câteva flori sălbatice, câteva frunze de cireș, un trifoi cu patru foi… la ora șapte spectacol de balet, Luky pe scenă, după?… concert de orgă la biserica Sfântul Gheorghe, orga, noi și Sfântul Bach. Și dacă mama are vreo reacție, îi voi răspunde pur și simplu cinic: mamă, scumpă mamă, am o aventură amoroasă, nu știu când mă întorc.

În noaptea asta voi colinda străzile cu Luky de mână, mă voi așeza pe caldarâm cu piciorele încrucișate sub mine, îmi voi desena umbra cu degete crispate, voi iubi luna, îl voi aduce pe Sasha lângă mine, îi voi spune Pui mic, îl voi mângâia, îi voi spune cât de mult îl iubesc și din argilă proaspătă îi voi modela chipul, mic prinț cu plete blonde și totul voi face sub ploi și ninsori luminoase. Ajunsă acasă voi scrijeli în piatră trupul și numele lui și-l voi mângâia cu palmele pline de sânge și după asta o să le înalț deasupra focului și focul îmi va mângâia și usca sângele prelins din  răni.

Dispută între mine și Luky, Luki îmi vorbește de iubire, eu îi vorbesc despre ape și păduri.  Ea nu mă ascultă, ea spune am cucerit și am fost cucerită, mi s-au oferit tentații de nerefuzat, am trăit tentații…

Eu îi vorbesc despre durerea insuportabilă, când întâlnesc copii ai stăzii și guri de canale, de care se lasă înghițiții…

Ea îmi vorbește mai departe despre beția iubirii…întuneric, siluete vagi, atingeri, atingeri în întuneric când nimeni nu te poate vedea.

Eu îi spun, nu mai suport durerea celor săraci și singuri, ajută-i Doamne să îndure, nu mai pot vedea durerea și mizeria..

Ea spune, el m-a luat în brațe, mi-a atins și sărutat sânii, sfârcurile, mi-a mușcat sfârcurile, le-am privit și-mi sângerau, mă dureau și coapsele îmi ardeau. Închideam ochii ș-i simțeam mângâierile, îl atingeam și el mă atingea și simțeam ceva incredibil, ceva ce nu pot explica…

Se luminează de ziuă, fuge amețită cu țigara de frunze între buze și tace… eu spun ciudat, timpul curge și fiecare cuvânt pe care-l spunem, e ca o atingere a unei palme nevăzute… și scriu și Sasha scrie și scrisul înseamnă delir,

înseamnă creație… foame, foame de cuvânt, formă, forme, nuanțe de genul: cât trebuie să arăt, să dau din mine, să arătăm și eu și el suntem exasperați, înebuniți după ruși, după Wolfe… ”O piatră, O frunză, O ușă nedeschisă”….Thomas Wolfe… Și mai departe cărți, cărți, orașe și sate, munți și păduri, râuri și câmpii, bărbați și femei, copii și fluturi, flori și arbori,  abundență și mizerie și tu, conșient de toate acestea, citești… citești și scrii și ești obosit și te dor degetele și oftezi și mergi mai departe, tot mai departe, respingere și revenire, chin și bucurie…blestem, binecuvântare și osândă pe viață.

Ora cinci după amiază, întinsă în pat,  ușor somnolentă și o senzație  dulce și caldă de lenevie, ecou îndepărtat, ca atunci când rămâneam acasă într-o zi de școală și școala pur și simplu nu mai exista, sau dacă exista, exista vag, devenise ceva șters, aproape inexistent, se diluase într-un mod straniu, era asemeni unui desen estompat de linii și cercuri, o formă cenușie, mister și dispariție. Ațipisem. Vis ciudat,  încăpere ștearsă, aer îmbâcsit venit de departe, obiecte răvășite, scaune răsturnate, animale în putrefacție, fetuși cu brațele smulse și pereți, pereții acoperiți de oglinzi cu rame în foiță de aur…și sunetul strident al telefonului.

Somnoroasă, plutind aproape  am ridicat receptorul…în jur zarvă și un glas  speriat, un glas strident: veniți, pauză, un oftat, veniți… domnișoara, balerina, piciorul, fractură deschisă, la urgență, domnișoara vă roagă… da, sigur, imediat…nevoia de ajunge lângă ea mă ucidea, nu, nu e posibil… Luky, tremuram de spaimă, de oroare, am pus ceva pe mine în fugă, am renunțat la ceaiul cu ghimbir…Luky într-un cabinet medical, într-o clinică, când trebuia să fie pe scenă.

Luky în blocul operator, nu mi se permite să intru, o văd o clipă, o singură clipă întinsă pe o masă, cât să respir de două, trei ori sau să beau o ceșcă mică de cafea. Închid ochii, vreau să fiu oarbă, scrâșnesc din dinți, aud un glas, un diazepam, de ce diazepam și încep să repet diazepam, diazepam, voiam să mă rog, imposibil, mintea îmi era goală, doar durerea, spaima și tremurul mâinilor persista.

Mâini alungite, reci, răceala morții se instalase în ele, se instalase în mine. Un tânăr rezident m-a introdus în camera de gardă, m-a așezat într-un fotoliu, moment umilitor, sentiment al neputinței, al neputinței de a fugi, de a mă ascunde  să nu mai văd, să nu mai aud, să nu mai știu nimic. În fața ușii cineva vorbea, auzeam frânturi, picior, gambă, fractură deschisă, tratament…

Doar termeni, termeni medicali, toaletă chirugicală și desprinderea țesuturilor neviabile, stabilizarea focarului, risc de infecție, absența consolidării osului în multe cazuri, și atât de tânără, și un glas îngrozit de femeie, și e balerină, balerină auzeam ecoul… balerină, balerină, ca și cum aș fi fost într-un vârf de munte, și mai departe. Iarăși termeni medicali, pot apărea tulburări de sensibilitate. În toate cazurile evoluția e rezervată. Intervenția a durat patru ceasuri, patru ceasuri rele… doctorul primar Sorin S. a părăsit sala cu fruntea plecată și brațe moarte,  atârnând pe lângă trup.

A fost externată după o lună, diagnostic rezervat, picior care nu și-a mai revenit și ei, doctorii aceia tineri și veseli, cu siguranță au considerat-o un simplu caz, un caz oarecare din două, trei, zece din ziua aceea, și ei, doctorii aceia, vor merge fericiți mai departe, fără să se gândească la trupul mutilat al balerinei, la picioarele ei  vrăjite care niciodată, dar niciodată nu  vor mai atinge scândurile scenei.

Am zâmbit, deși voiam să strig dar nu puteam  și mi-am spus nu se poate, accidentul acela banal, l-am ignorat, Luky e Luky, Luky trebuie să fie, Luky trebie să rămână, Luky trebuie  fie mereu… Luky, o vedeam adolescentă fugind pe străzi, iubind, zâmbind trecătorilor, posibililor ei spectatori dacă vreodată s-ar mai putea urca pe scenă… visam, o însoțeam la tratamente, dar eram goală,  mă temeam, se temea, vorbea puțin, fără ecou, fără rezultat și avea un singur gând, Budapesta, Dunărea, podurile ei și gândul acesta se contura ca o mișcare în oglindă, un fel de dans de alungire a ceea ce a fost odată și în gând sunt sigură, își proiecta saltul, ultimul salt.

Soartă, destin, nu poți ieși și nu poți pleca niciodată din ele, plutesc în stare latentă alături de tine și când, când sosește clipa, spune-mi Doamne ce se întâmplă? După un an Luky s-a stabilit în Budapesta, acolo a scris o poveste despre două picioare care dansau singure pe străzi, pe poduri. O vreme am ținut legătura, dar într-o zi n-am mai găsit-o… între noi s-a instalat un gol nesfârșit, cu siguranță plin de pești, de șopârle și șerpi… poate, nu știu și sunt pierdută fără ea… dans, poduri și splendoarea unui râu ucigaș.â

Lui Sahsa, 21. 04. 2017. Gilberta

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINAtwitter - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINAgoogle - IRIS, DIN CAIETUL CU COPERȚI VERZI. BALERINA

Tags: , , , , , , ,

More Stories From Cultură