Meniu
cursos-ised-sab

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

5 iunie 2020

FLUTURI MORȚI


Trimite și prietenilor tăi această știre
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter

Ceea ce s-a întâmplat atunci de mult, foarte de mult e imposibil de uitat, imposibil de reparat… un copil, duioasă, dulce minune, un copil și o mamă, pe care să-i admiri, să-i adori, să-i iubești, să-i iubești cu disperare… pur și simplu să-i iubești indiferent de culoare, neagră, albă, galbenă și dragostea aceasta nevinovată, inocentă să nu ți-o interzică nimeni, să nu ți-o fure, să n-o ucidă nimeni, să fie a ta, definitiv a ta.

De multe ori insistam, imploram câte o tânără, o foarte tânără fată, pe punctul de a deveni mamă, să nu ucidă, să-mi dea copilul, să mi-l dea pentru adopție, să fie al meu, numai al meu, să nu mai fiu o femeie chinuită, o femeie disperată, o femeie neîntreagă… uter infantil, pântece sterp. Doamne cât aș fi iubit acel puiuț mic, cum de la primul țipăt l-aș fi luat în brațe, i-aș fi atins și mângâiat fețișoara aceea cât un pumn de copil, ușor încrețită, l-aș fi iubit cu buzele, cu palmele, cu toată fința… l-aș fi iubit cu o iubire care nu se înrudește cu nici o altă iubire. Răspunsul era nesigur, vag, trunchiat și de fiecare dată se sfârșea cu un nu, nu pot doamnă, lumea… ce ar spune lumea… burta, burta mărită, pe care n-ai cum s-o ascunzi… unele tinere începeau să mă urască, nu voiau să-și dea copiii. Derutate, inconștiente, preferau alternativa ucigașă. Îmi vorbeau despre iubiții lor… se temeau de reacția cu care s-ar manifesta… nu, doamnă, nu, mai bine nu și acest nu era categoric, era definitiv.

Gilberta Ariesanu-actor IATC

Sunt singură acasă, afară e soare, mult soare, dar înăuntru e răcoare. Deschid ferestrele, las draperiile să curgă, închid ochii și mă gândesc la tot ceea ce am trăit în vremurile acelea…copii, copiii… multitudine de copii, femei, femei deznădăjduite pregătite să moară, numai să nu suporte rușinea de a fi mame, mame singure… expuse oprobiului public… se temeau de lume, de lumea care nu iartă, de lumea care stigmatizează, de lumea care pune ethichete. Tot ceea ce a fost, tot ceea ce am trăit, acum, după multe, foarte multe zeci de ani, a rămas în mine, a rămas lipit de mine și nu pot să uit, și nu pot să iert și nu pot să dorm, și am coșmaruri, și din coșmarurile mele țâșnește venin, un venin ucigaș, care-mi dă frisoane, care mă epuizează. Nopțile îmi sunt lungi, diminețile rele, cu amețeli, și se târăsc încet, ca niște șerpi bolnavi și dincolo de acești șerpi se ivesc copii, se ivesc mame și totul se rotește de jur împrejurul meu și sunt mereu speriată, și chipul mi se descompune și tremur și-mi vine să urlu, și nimeni să nu-mi audă urletul, urlet de lup înfometat… Într-un anume fel am fost martor și instrument, instrument al unui destin nefast, al unui destin necruțător.Tot ce mi se întâmplă de ani îndelungați pare ireal, greu de imaginat, greu de crezut de cei de azi, mai cu seamă de tineri, de tinerii noștrii, proaspeți, tineri libertini și frumoși, tineri inteligenți și avizi de bani, avizi de lux,  avizi de mașini de lux, de distracții mondene, distracții extravagante.

Am avut o noapte albă, nopțile mele de cele mai multe ori sunt albe, și zilele îmi sunt negre. De aceea sunt mereu somnolentă, plutesc între real și ireal și ceea ce trăiesc, nu știu nicodată dacă e vis sau realitate și lucrul acesta e sursa unei mari dureri. Dusă pe gânduri, cu ochii închiși… îmi masez fruntea și mirată văd un prunc și pruncul se apropie de mine și pruncul  e plin de sânge și are buzele despicate și vrea să mă atingă și eu fug și strig și urlu și nu știu dacă e realitate, vis sau halucinație. Aștept, îmi pun palmele peste ochi și copiii aceia și mamele lor plecate odată cu ei, se plimbă prin încăpere, se plimbă prin apropierea mea. Au chipurile galbene ca luna plină, iar din palmele lor scrijelite curge sânge… Apoi brusc  tăcere, brusc liniște… mi  se întâmplă să am și clipe de odihnă prin tăceri lungi, și momente în care cu glas blând, un glas șoptit, glasul vinovăției, îmi caut scuze, dar scuzele nu vin, sunt condamnată să retrăiesc mereu și mereu acelaș coșmar, aceeași poveste.

Cine sunt eu și de unde vin, se întreabă pruncuții aceia speriați, dându-mi târcoale… sunt prietena voastră și vin de departe, vin din lumi care au murit, vin dintr-un adânc mai întunecat decât noaptea. Le privesc mișcarea, le privesc unduirea trupurilor sfârtecate, le privesc cartilagele pline de vâscozități, le privesc fragmentele, resturile de fragmente, le privesc țesuturile, privesc tot ceea ce a mai rămas din ei și totul, totul mi se pare înfricoșător, criminal, eu însămi o criminală măruntă, o criminală abjectă…toți, unu, doi, trei… zece, se îndreaptă spre mine, pluton de execuție disciplinat.

Uneori, pe neașteptate foșnetul încetează, pașii aceia se opresc, tăcere, tăcere care se instalează între ei… se odihnesc, încearcă o limpezire, se roagă fără glas și rugăciunea lor este frumoasă. Ei nu imploră, pur și simplu se roagă. După, începe din nou mișcarea, încoace și încolo…se opresc, șovăie cuprinși de frică, și ei cunosc frica, ceea ce li s-a întâmplat îi depășește… se întâmplă ca uneori să aud dinspre ei câte un crâmpei muzical, melodios, moderat și cald. Auzindu-le glasurile frânte, sincopate, privesc în jur și-i văd cuprinzându-și genunchii cu mânuțele lor schiloade și e atăta jale în ei, în glasurile lor, încât îmi cuprind și eu genunchii și mă rog plângând și mutilarea lor e mutilarea pe care o simt și în mine și totul devine șuvoi nestins, cer întunecat și eu femeie goală, femeie desculță, femeie naufragiată printre mărăcini și spini, femeie care cade și se ridică, femeie care-și păstrează greu respirația, femeie care vrea să uite și nu poate uita… Mă opresc, îmi strâng tâmplele și-mi repet, femeile, femeile acelea… una, două, trei, patru, zece, fără mine s-ar fi aruncat de pe stânci, s-ar fi aruncat în ape adânci și curentul le-ar fi luat cu el.

Mă opresc, mă uit pe fereastră, soarele pentru moment s-a ascuns după un nor. Întâia oară mă întreb, dacă tot ceea ce spun e adevărat. Îmi caut de lucru, amân răspunsul, șterg praful, mătur, pun flori proaspete în vaze. Ceva mă sperie, îmi împreun palmele, spun o rugăciune, aprind o lumânare, sunt dominată de amintirile acelea, le văd așa cum îmi văd chipul în oglindă și toate pătrund în mine ca niște cuie ruginite. Mă opresc simt miros de brad, miros de tămâie arsă… ceva ce nu pot defini s-a înstalat în mine și e ca o spumă rece, o spumă lipicioasă… în astfel de momenet, totul e stins înlăuntrul meu, n-au mai rămas decât frânturi, bucăți din ceea ce am trăit atunci de mult, foarte demult… dar există și gânduri, gânduri pe care vreau să le ascund, dar gândurile pot exploda în orice moment… De multe ori mi se întâmplă să-mi ascund durerea, s-o încarcerez în mine, să fie numai a mea… dar oare e posibil, oftez și merg în altă încăpere, aprind mai multe lumânări, deasupra lor o candelă e mereu aprinsă. Îmi apropii mâna de flacără, simt arsura, mi-o retrag speriată. De afară se aude o muzică, o muzică tristă, tânguitoare, acordurile ei se frâng în pereții camerei mele… Dacă tot ce văd, tot ce ating în visele, în coșmarururile mele, e adevărat, Îl rog, îl implor pe Bunul Dumnezeu, să-mi dea un semn, unul singur și aștept, aștept acel semn cufundată într-o neliniște adâncă, îl aștept cu înfrigurare, îl aștept simțindu-mă cea mai sărmană făptură de pe pământ.

E aproape ora unu, întru în grădină,  grădina mea e plină de flori, plină de arbori… caiși, cireși și vișini, vișinii lui Cehov. Totdeauna mi-am dorit „Grădina cu Vișini”, grădina lui Cehov, așa cum totdeauna  mi-am dorit  un salon cehovian… mi-l imaginez, îl văd, sunt într-un salon superb, un salon numai al meu, cu blănuri și mătăsuri aruncate în dezordine… Mă întind pierdută pe un pled, iarba e moale și caldă, și-mi dă o senzație de bine. Deasupra mea vrăbii și rândunele, din casă un Mozart și lângă mine zumzet de gâze, fragment de viață, bucată de viață  și toate acestea ar trebui să mă bucure și totuși în mine, e aceeași neliniște, aceeași spaimă,  același tremur de voci, același tremur de șoapte fără nimic lustruit și în toate acestea frică, pur și simplu frică, frică de viață.

Odată, de mult, pe acest petec de iarbă, eram numai extaz, extaz subtil și profund, și mă hrăneam cu parfumuri, mă hrăneam cu miresme. Eram regină și fetiță, fetiță cu genunchi juliți… mă cățăram în arbori, dansam, fredonam câtece țigănești, mă deghizam în mică și frumoasă țigăncușe, adunam brațe întregi de flori și cu o bucurie nebună le ofeream celor care treceau pe stradă… acum însă, întinsă pe iarbă, cu brațele strâns lipite de trup, am nevoie de ajutor, și-mi caut puritatea, și-mi caut sufletul pierdut,  și mă caut pe mine, înger și demon deopotrivă, și nu mai regăsesc nimic… alături de mine, sub mine, s-a căscat o spărtură ciudată, o spărtură adâncă și cineva se mișcă înlăuntrul ei. Sunt speriată, mi-e frică… chiar lângă mine aud un foșnet, foșnet de frunze, foșnet de pași… pașii persistă și nu știu dacă sunt adevărați sau e simplă halucinație. Îmi închid ochii, îmi astup urechile, dar pașii nu se opresc, vin din adâncul pământului, vin din văzduh… sunt pașii acelor copii, cărora li s-a luat dreptul de a se naște. Mă ridic, revin, mă întind, pașii continuă, devin din ce în ce mai fermi, sunt lângă mine… iarăși ochi închiși, durere de suflet, pumni strânși, nu mai respir, frică, frică paralizantă, văd sânge, văd bucăți de carne, de carne omenească, văd țesuturi îmbibate de sânge, de sânge omenesc… Gem, suspin și plânsul mă copleșește… văd umbre a ceea ce cândva, dacă ar fi venit pe lume întregi, neatinși de bisturiu, neatinși de cleștele acela numit forceps, i-aș fi numit omuleți, pui mici de om, pui micuți și i-aș fi iubit cu o dragoste nebună.

Pași invizibili, pașii puiuților smulși din pîntecele matern îmi dau fiori. Îi simt, le simt sufletele, le simt umbrele, entități suave de îngeri, îngeri fără aripi plutind undeva în văduh și mă tem, mă tem de răzbunarea lor… niște mâini, mâini îndemănatice de doctori, i-au transfomat în flori moarte, în frunze moarte, în fluturi morți. Plâng, plâng ghemuită cu obrazul pe genunchi și obrazul nu-mi mai aparține, a devenit o mască tragică, imposibil de recunoscut. Prin plâns caut eliberare, caut o anumită resemnare, ucigând răul, răul acela, un rău decretat printr-o lege inumană și parafat cu ștampile grele de mai marii zilei.

Fosnetul pașilor nu se oprește, îi simt lipiți de mine, fixați în toate măruntaiele mele. Urmează o clipă de liniște și din nou apar, ca și cum m-ar căuta și pe mine printre mamele lor… plâns și bocet își jelesc pruncii tăiați bucată cu bucată, scoși cu forcepsul din ele și aruncați ca un aliment stricat. Nu mai știu ce spun, nu mai știu cine sunt, totul se întretaie, se încalecă, și din nou glasuri, gângurit, plâns, suspine și râs și miros de iarbă crudă și miros de lut proaspăt și miros de tămâie și miros de flori, miros de nu mă uita.

Astăzi toate sunt uitate… uitate timpurile și vremurile acelea tulburi, confuze, haotice… Atunci demult, foarte demult, exista un Inchizitor cu slujbași docili, cu procurori aducători de moarte, procurori care purtau moartea în genți diplomat, în dosare sau pe simple petece de hârtie. Procurorii aceia gestionau moartea, făceau statistici și dădeau pedepse. Ei, procurorii cu halate albe pe umeri, circulau pe culoarele spitalelor și prietenoși ofereau flori și stăteau de vorbă cu pacientele. Prin impostură deveneau umani. Sub armura datoriei, stăpâneau trupuri și suflete, se jucau cu viețile omenești, ucideau dragostea, ucideau iubirea.

În situații imposibile, victima încerca buruieni, fuse, sonde (dar sondele erau greu de procurat… îmi amintesc de o femeie care mi-a povestit îndurerată, cum spălând cânepa a rămas șapte ore în apa rece… copilul a murit în ea și doctorii nu au putut să-l scoată fără procuratură. Patru luni a purtat micuța creatură moartă în pântecele ei și nimeni, nici unul dintre doctori, nu a avut curajul unui chiuretaj. (Procuratura însemna moartea, înseamna iadul, spune ea gemând) băuturi din buruieni toxice, cafea naturală în excex, antibiotice în exces, ace din lemn… ce urma, uter perforat, moarte și, în situații fericite, sterilitate pe viață. Am cunoscut una două, trei…și alte fete tinere care s-au sinucis…o tânără asistentă medicală din Mangalia, a băut sodă caustică, o altă s-a aruncat de la etajul opt…fiecare cu opțiunea ei… am cunoscut o tânără, o foarte tânără fetiță care m-a vrăjit… Cati, micuța și frumoasa Cati, o săsoaică de numai șaptesprezece ani, farmec, strălucire, ochi de căprioară speriată, sensibilă și profundă, glas nesigur și totuși plin de vibrații… Când se afla lângă mine își căuta cuvintele, voia să mă impresioneze, să-mi arate că ea citește, că iubește cărțile, că iubește muzica, că iubește poezia și teatrul…Cati cea atât de specială, atât de inocentă și pură, căzută pe mâinile unei moașe, avort  toxic, infecție, spaima de a nu ajunge la un spital, de nu ajunge pe mâinile procurorilor… ei da, procurori care o făceau să tremure de groază, s-a aruncat de pe un pod în mijlocul unui rău învolburat. A fost dusă în satul ei, expusă într-o bisericuță mică de lemn, o bisericuță ca scoasă dintr-o carte de povești. Am asistat la înmomântare, mi-am îmuiat degetele în aghiasmă, m-am apropiat de ea, i-am luat capul între palme, i-am mângâiat obrazul de ceară,  am sărutat-o și am acoperit-o cu bujori și crini. Niciodată nu voi uita jalea acelor oameni sărmani, părinții și frații ei… nu, nu pot descrie ceea ce  am văzut, ceea ce am trăit. Moartea acelei copile era deasupra tragediei.

Indiferent, ovul sau fetus, uciderea e sălbatică, e păgână, cu ce mai rămâi după? Ei da, a fost o vreme a terorii, a abjecției… foame, închisori, lagăre de muncă forțată, domicilii forțate, deportări, internări în clinici de psihatrie, procese înscenate, martori mincinoși, exprimarea interzisă, călătoriile afară interzise și frică, o frică care plutea în aer, o respirai, te hrăneai cu ea… o frică fără glas, o frică, care te arunca în pragul nebuniei. Acestea sunt fapte și adevăruri de necontestat. Sunt atâtea lucruri pe care le știu, lucruri care dor mai rău decât lovitura biciului cu plumb în vârf… lucruri pe care nu vreau să le pierd, nu vreau să le ucid. Ele există și vor exista, chiar dacă au fost șterse de praf, fardate, lustruite,  îmblânzite de chipuri neștiute, de chipuri nevăzute, de chipuri care le-ar vrea reînviate. Minciuna, impostura și ipocrizia acestor chipuri are zâmbetul acelor vremi… cu averi fabuloase, bine îmbrăcați și bine hrăniți, cu carnetele roșii încă în buzunare, se plimbă nestingheriți printre noi, turmă săracă, care abia își poate achita facturile din ce în ce mai mărite. Democrație, o democrație de carton, mană cerească pentru ei.

Știu, am văzut (nici odată n-o să uit asta), am asistat la o intervenție în care fetusul de patru, spre cinci luni, a fost scos cu forcepsul bucată cu bucată, scos treptat, precaut… Era o decapitare lentă și minuțioasă, o decapitare a fiecărui centimetru de corp viu: am văzut bucăți din mânuțe, bucăți din piciorușe, bucăți din trupșorul acela micuț, abia format și în final un căpșor ca de păpusă, cu trăsături fine, regulate. Plângeam și tremuram privind vasul cu bucăți minuscule de carne omenească, de carne însângerată, de sânge omenesc. Îngrozită, speriată, fug, pătrund într-un cabinet gol, mă întind pe un pat, îmi privesc brațele, îmi privesc palmele, sunt pline de sânge, sângele fetusului… îmi privesc coapsele, nu-mi mai aparțin, sunt coapsele minuscule a acelui fetus, au dâre de sânge, un fel de pictură abstractă cu linii încrucișate, linii curbe, cercuri, sânge, sânge care curge, sânge care mă îneacă. Mă ridic, în jur păsări, doar păsări, păsări fără cuib, păsări ucigașe, păsări devoratoare de carne, de carne omenească, însetate de sânge, de sânge omenesc.

Când sunt copleșită de amintirile acelea nu dorm, nu mănânc, mă ridic, mă așez pe marginea patului și încep să plâng, apoi iarăși mă ridic, merg spre oglindă și văd un obraz rigid de culoarea pământului, de culoarea galbenă a morții… atunci mă transform în cea mai mică femeie a pământului, mă ghemuiesc, strig, tremur și mi-e  frică și simt cum mi se topesc oasele, și oasele devin morman de oase, devin baltă gelatinoasă, imensă baltă care mă înghite. Nu mai exist, sau dacă totuși exist, stau la pândă, ascult tăcerea, dar tăcerea se surpă, se transformă în murmur, în zumzet de albine care se întorc la stup… și nu mai știu unde mă aflu, îmi lipesc urechea de pământ și pământul geme, îmi lipesc palmele de pământ și pământul se surpă sub ele… nebună și disperată, încep să sap, să sap cu furie, să sap cu disperare, să sap cu degete chircite, să sap cu unghiile într-un mormânt mai vast decât întreg pământul, un pământ umplut cu țesuturi, umplut cu cartilage, umplut cu oscioare minuscule și nu mă pot opri și totul, totul e îmbibat de sânge și sângele curge, și sângele acoperă tot pământul… și iarăși foșnete și iarăși glasuri, glasuri zbuciumate, șoapte, mișcări… și simt, simt ceva nevăzut plutind deasupra mea, plutind deasupra unui mormânt… un fel de umbră a cerului, a unui cer nesfârșit, un cer fără lună, un cer fără stele, coborât peste ei, să-i acopere, să pună o hlamidă peste ei, peste mormântul lor… mormânt fără cruce, mormânt fără flori.

În umbra acelei înserări, pământul era umed ca o lacrimă, ca un ochi care se năruie peste propia lui viziune, ca un ochi care plânge peste mormântul acela ciudat, stranie, fantastică jucărie dăruită lor de un Dumnezeu fără milă, un Dumnezeu nedrept, un Dumnezeu amnezic… și atunci le-am văzut fețișoarele, fețișoare de copii sărmani, am văzut cum se spălau în albul imaculat al zăpezii, am văzut numele fiecăruia dintre ei, un nume însângerat, fluturând aerian peste arbori și flori, peste păduri și râuri… iar peste chipurile lor desfigurate se adunau mormane de frunze, de frunze moarte, de flori moarte, de petale moarte… și am văzut mormane de zăpadă, zăpadă amestecată cu sânge, cu sângele lor sfânt, cu sângele lor nebotezat.

Noapte fără contur, singurătate, gînduri, cuvinte încărcate de emoție, cuvinte pe care le țin străns în palme. Cuvinte coborâte din cer, cuvinte care se ridică din nou la cer și încet, foarte încet totul se stinge, totul devine fantomatic, dispare acoperit de întuneric și nu mai știu ce a fost, nebunie, vis sau pur și simplu realitate. Seamănă  cu un sentiment pe care l-am trăit în adolescență și întâmplător mă aflam într-un cimitir cu morminte ruinate, (totdeauna mi-a fost frică de cimitire) când brusc speriată de foșnetul frunzelor din jur, cu respirația tăiată am început să fug, ca urmărită de un animal turbat.

 

Gilberta Ariesanu, actor, IATC Bucuresti

 

© 2016 – 2017, GAZETA DE SPANIA. All rights reserved. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcută numai în acord cu termenii agreati de www.gazetadespania.es în limita a 300 de caractere, dar fără a depași jumatate din articolul sau știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se poate face doar cu precizarea „sursei” (,întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat). Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de gazetadespania.es în legătură cu accesarea, utilizarea sau exploatarea conținutului.

Trimite și prietenilor tăi această știre
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter

Tags: , , , , , , , , , ,

Mai multe articole din Cultură