Go to ...
Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

17 December 2017

Fata cu ochii de aur


Distribuie și prietenilor tăi!
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Niciodată nu mă întâlnisem cu astfel de ochi. În lumina  apusului aveau o strălucire stranie, și erau plini de punctișoare galbene. Mi se părea că tot aurul din lume e adunat în ei, ochi auriți, ochi de aur cum nu mai întâlnisem.

Singură, drumuri pustii, tăcerea îmi acoperă mersul, iarba uscată geme chinuit sub pașii mei… N-am fost pe aici de când eram elevă! Smulgeam din pământ flori sălbatice, le striveam în palmă, mai sus margarete, le culegeam pentru mama…

Desculță călcam pe scaieți, îmi înțepau tălpile, mă opream.  Luam două trei tufe cu rădăcini pentru herbar, mai luam una, două, le aruncam… Gălbenelelor le rupeam corola galbenă, le adunam în scopuri terapeutice, apoi urmau umilele și grațioasele păpădii, tulpini lungi, tulpini delicate, goale tuburi de orgă…

Le frângeam, îmi făceam din ele coroane regale, îmi făceam din ele rochii, rochii dantelate și-mi imaginam femei cu trup de trestie, cu trup de cactus… Departe de oraș, cu mine și lângă mine vara curgea boemă, capricioasă, toridă, incomodă. Roiuri de albine, flori de salcâm, fluturi de mai și vrăbii mici ciugulind iarbă…

Acasă învățam pentru teză, îmi hrăneam peștii din acvariu și cineva întreba: ai vrea să fii pește? Şi răspundeam  nebună de fericire: Dar sunt pește!

M-am născut în  zodia lui, sub apă, lună cu ger, și la început și la sfârșit, și-mi tremură sufletul, se îneacă sub apă și nimeni nu-mi întinde mâna… singură, doar eu și peștele din poveste…

– Ce dorințe ai fetițo?
– Să știu la teză…
– Vei știi!

Nu mai am nevoie de cuvinte, importantă e doar teza… O moleșeală dulce pe care o detest, cu lacrimi, aduceri aminte, mesteceni cu frunze patinate în argint, un plop rebel în fața geamului meu, pe jos frunze bolnave se uită spre mine și mai departe ziduri… ziduri chinuite, decolorate, scorojite de timp… contemplări tăcute și senzații, senzația fiecărei clipe din a fost odată.

Mă trezesc spunând: și deseară?… Un glas, două, trei, cinci glasuri: Mergem la teatru, ”Oameni și șoareci”. Am bilet, trebuie să primesc un telefon, să mă îmbrac, să ne vedem, apoi să ajungem în sala de spectacol.

Gilberta Ariesanu-actor IATC

Gilberta Ariesanu-actor IATC

Nu departe de casă un lac, un lac cu apă limpede, fug cu respirația tăiată spre el, mătasea, lâna broaștei îl ține acoperit, e captivul ei. Din el iese pășind cu grație broasca regină, cu o coroană grea, aș vrea să fie a mea, îmi spun în gând… Coroana, nu broasca.

În urma ei un mic convoi de brotăcei și orăcăit, orăcăit de broaște în concert, concert pentru Măria Sa, Regina broască…

În spate pași, un glas: Ce faci aici?  Întorc capul.  Nimeni!  Doar albastrul cerului în scânteierea apusului.

Acasă, din nou acasă, aproape goală, cu părul lung, prea lung, păr în dezordine, păr răvășit, păr despletit de degetele mele, degete fără inele, degete fără podoabe, să zboare mai ușor. Întinsă pe covor, tăcerea ascunsă în mine stă la pândă… o perucă blondă, o alta de un roșu strident mă privește trist, în dreapta un halat, halat negru de școlăriță. Da de unde, așa era moda…

Aflam în pauze, când ne plimbam prin curtea largă, ținându-ne de mănă… Dior, Chanel, mai sunt cinci minute, una din colege își împarte prăjitura cu mine, până să-i explic că țin regim sună clopoțelul.

Deprimant! Începe ora de latină cu doamna profesoară V.Lascu. Severă cu măsură, o am mereu lângă mine. Am învățat atât de multe de la ea… Şi acum cărți, cărți noi, cărți vechi, un creion, un caiet și alfabete, alfabete chirilice, alfabete gotice, ea m-a învățat să-mi fac fișe. Autorul cărții, editura, anul, paginile, punem punct sau virgulă? Scriem cu literă mare sau mică?

Peruca roșie s-a apropiat de mine, cineva bate la ușă… un băiat, e Emil. Respir ușurată, îmi sărută măna, îl privesc surprinsă, el răsfoiește o carte lângă mine. Îi cer un trandafir galben, îmi aduce un braț,  și-mi spune ”te iubesc”.

Chiar și de departe îl simt, îi aud respirația, degetele, degete lungi și palide se plimbă prin părul meu, pe ceafă, pe brațe, le simt tremurul, le simt vibrația…

Într-o seară, nebăutor fiind,  între beție și visare, era doar verb în desfășurare. Mi-aduc aminte cum în toamna aceea, înainte de începutul anului școlar, a venit cu o creangă de liliac alb. Era proaspăt, cu rouă pe el și mirosea a primăvară…

Revăd totul de parcă s-ar fi petrecut ieri, era după o amiază cenușie, când după ploaia torențială a urmat o ploaie cu mult liliac alb. Emil… Emil, nu m-a dezamăgit niciodată, mereu m-a răsfățat cu parfumuri, parfumuri scumpe: Cristian Dior, Chanel 5 , trandafiri galbeni, liliac, liliac alb, liliac  umed, liliac parfumat L-am cumpărat de pe strada Ghioceilor, l-am cumpărat de pe strada Zambilelor nr. 14, mâine o să-l cumpăr de pe strada Lăcrimioarelor nr 7…

Excursii, Predeal, Sinaia, camera nr. 4, mare, plaje, plaja mea și a lui… Honolulu… lumea era a noastră, lumea era la picioarele noastre…doi nebuni, scriam, scriam poezie, ne scriam scrisori, scrisori de dragoste… citeam, citeam împreună, eu o citeam pe Colette, pe Virginia Wolf, el îl citea pe Shelling, pe Hölderlin, pe Dostoievski.

Mama nu credea în dragostea noastră, spunea că nu-i  decât o iluzie. Nu-i răspundeam, fugeam afară, râdeam și plângeam, era iluzia mea, nu am inventat-o, am trăit-o. Era prima mea dragoste, eram îndrăgostită de ea. Se spune că o fericire prea mare nu e sortită să trăiască. Atât cât a fost m-a ridicat la cer, mi-a pus stelele în palme, apoi a dispărut,  am alungat-o, am ucis-o eu.

Dar strada Lăcrimioarelor, a  Zambilelor a existat, există, mâine o să cumpăr o creangă de liliac alb… o să mi-o ofer mie. Împlinesc atâția ani, câți? Asta mă privește doar pe mine. Și acum vă rog pe toți să plecați. Vreau să mă trezesc cu mintea limpede… mâine o să mă plimb pe străzile cu liliac alb, pe străzile cu trandafiri galbeni, imagine a unei tinereți sălbatice și nebune și un trup grațios de fată tânără, în acordurile unui vals pe muzică vieneză și o lacrimă pe întâia rochie albă de bal. Sigur, balul, dansul sunt doar în imaginația mea.

Prin iluzia tinereții, îmi amintesc că mă aflu la capătul unui anumit timp, alungată, izgonită din el, fără drept de apel, fără drept de revoltă. Stupid, de râs aproape, de câte ori m-am entuziasmat pentru ceva, pentru cineva, s-a terminat rău, urât. M-am risipit, am dăruit aur și m-am trezit cu palmele pline de monede false. Trebuie să știi cui să dai, când să dai, cât să dai și cât să primești.

Singurătatea de acum e altfel, spațiul s-a mărit, mă învăluie, mă înconjoară, neliniștea,  oboseala, spaimele mele… Mă întind în iarbă, visez, încă mai visez, mă întorc în timp, palmele îmi sunt pline de vise, îmi sunt pline de amintiri, destăinuiri și brusc în mine gol, un tremur rece, aștept, chem și nimeni nu-mi răspunde… inimii mele mereu i s-a dat prea mult și după?… după, firesc, secetă, ochi stinși, așteptare. Viața, toată viața nu-i altceva decât așteptare.

În jurul buzelor un zâmbet trist, inima îmi tresare, îi aud bătăile, așa e viața, așa e lumea, a fost și nu mai este…în jur acelaș câmp, câmp deschis, câmp de necuprins și ierburi înalte, buruieni,  brusturi și salvie, macriș și coada calului, sunătoare și levănțică, mai ales levănțică, leac împotriva moliilor… apoi bogate și aristocratice ferigi. Nu departe pădurea, arbori înalți, miros de brad, miros de tămâie și verde, explozie de verde, un verde dăruit mie, dăruit cerului…

La început o ușoară adiere de vânt, un vânt fără intensitate, un vânt abia simțit peste golul acela imens… soare blând atingându-mi cu tandrețe fruntea,  părul… vânt și soare care vibrează printre arbuștii pitici cu crengile pline de bobițe  cafenii. M-am oprit, ceva adînc și ascuns își făcea loc în mine.

Uneori singurătatea se adresează simțurilor tale, scoate la suprafață umbre, siluete și expresii uitate, caută cuvinte, cuvinte de demult, scoate amintiri izolate, amintiri vechi, amintiri inutile, stele, luna și biserci, bisercile… prea multe biserci și prea puține școli, și mă întreb de ce Doamne, de ce ai nevoie de atâta abundență și lași copiii fără carte?

Sunt clipe în care  obosești de oboseala ta, îți închizi ochii care nu mai tolerează ceea ce văd, îți dai părul pe spate, îți astupi urechile care nu mai sunt în stare să asculte decât muzică și neașteptat, brusc, simți că nu mai ești… că nu mai ești decât amintirea unei femei, o inimă seacă, îți spui în gând, și un dor adânc, un dor ca o rană vie, o rană din care curge sânge, se lipește de tine, intră în tine și începi să te cauți, îți cauți propria ființă care ai fost și ea, ființa aceea, pare înnecată în cețuri, ascunsă undeva departe, în fum, în nori.

Îți ridici pentru o clipă privirea, amețită, uluită și nu mai știi unde te afli… câmpul acela, arbuștii aceia se clatină, iarba nu mai e iarbă, a izbucnit o secetă mare și pământul trimite semne de mari cataclisme… nu mai știi dacă există un mai departe…

Cineva, un glas sumbru…nu, nu de trei ori nu, nu mai există un mai departe… doar selecția naturală, legea junglei, rămâne cel putenic, învinge cel puternic.

Un vânt care mi se dăruia timid, cu ușoare tresăriri… tremura cu vibrații ample, cu vibrații discrete, și eu îl acceptam, deslușeam în el capricioase și vagi fragmente muzicale… și în ele freamăt, seducție, un fel de mișcare pe note, pe care numai o ureche excesiv de fină ar fi  putut-o percepe…

Asta se întâmpla, asta se întâmplă în preajma apusurilor de soare, apusuri pline de nostalgie, de vise, de poezie… poezia e în el și el te învăluie, te cuprinde, revarsă în tine un torent de senzații, un joc… emoții care te fac să devii tu și dacă întâmplător ești rătăcit te reîntoarce la condiția propriei tale vieți, la ritmul, la respirația ei, o viață pură și profundă, o viață de neconceput, de neimaginat, și revezi totul, chip și umbră, auzi un lătrat de câine și-ți spui e bine, totul e bine, totul e în regulă, câinele urlă la lună.

Eram pe o cărare prăfuită, când am întâlnit o copilă… O copilă cu pas plutind ușor, sosită parcă dintr-o vreme trecută. Din depărtare părea o apariție neclară, un fel de nălucă nebuloasă, întunecată, subțire și lungă ca un râu care curge. Câteva clipe am rămas pierdută apoi brusc s-a ivit în mine un fel de febră, o dorință sălbatică de a vrea să fiu aproape de ea, s-o privesc, s-o ating, să știu dacă e om sau arătare. Sosită lângă ea, i-am întins mâna, speriată, și-a lăsat privirea în jos.

Părea obosită, se temea de ceva, de cineva. Într-un coș ținut sub brațul stâng, mici și delicate buchete de flori, flori sălbatice, flori de câmp… târziu, am întrebat-o de ce își ține fruntea plecată, ochii închiși și când o să-i văd? A tăcut,  și-a cuprins  bărbia în palmă, a făcut o pauză lungă, a scos un suspin, și-a ridicat capul, a deschis ochii. Mă privea cu ei larg deschiși, mică sălbăticiune îngrozită, o priveam uluită, îmi sugera o fetiță care încă ar trebui să se joace cu păpuși… dacă le-ar avea mi-am spus în gând.

În ochi i se citea teamă și curiozitate, avea ceva stins în lumina lor, dar erau neasemuit de frumoși. Niciodată nu mă întâlnisem cu astfel de ochi. În lumina  apusului aveau o strălucire stranie, și erau plini de punctișoare galbene. Mi se părea că tot aurul din lume e adunat în ei, ochi auriți, ochi de aur cum nu mai întâlnisem.

Era îmbrăcată sărăcăcios dar curat și mirosea a cimbru, a busuioc și levănțică… Am întebat-o cum se numește. M-a privit mirată, s-a înclinat cu o grație blândă, ușor solemnă, părea că abia se ridicase dintre ierburi, dintre flori de câmp și buruieni…

– Catalina, a spus încet, dar mi se spune și Cati.
– Nume frumos, ai un nume frumos…

Catalina, Lina, un nume care se înalță și coboară, un nume din patru silabe, un nume muzical…

– Şi ochii, ochii tăi au aur în ei, cine  ți i-a dat? Ești  fata cu ochii de aur a domnului Balzac. Ești bogată Catalina, nespus de bogată și ești smerită și blândă și nobilă…

A tăcut  o vreme, apoi a spus simplu:

– Mama, ochii mi i-a dat mama.

În colțul buzelor avea un zâmbet. Am privit-o și i-am atins brațul nemișcat, lipit de rochia ei modestă…

– Mama ta știe ce înseamnă frumosul! Din ochi i s-a prelins o lacrimă.
– Mama e plecată, plecată de mult…  Gâtul i s-a înclinat. Un gât subțire, un gât poate prea lung, semănând cu un lujer de floare, și părul, un păr șaten spre blond, un păr prea lung, prea greu pentru fragilitatea ei…

– Şi unde e plecată?
– În veșnicie, e plecată la Dumnezeu.
– Şi tu unde stai Catalina?
– Nu vă pot spune…

M-a străbătut un fior, nu mai aveam nevoie de cuvinte, aveam nevoie de priviri. Nu departe am văzut o rulotă, o rulotă veche, ruginită… I-am atins fața, avea o piele caldă și mătăsoasă și un miros dulce, miros de lapte, lapte de mamă, pe care îți venea să-l respiri…

– Şi tata, am continuat imprudentă…
– Tata…

A izbucnit într-un plâns convulsiv… Am rănit-o și lucrul acesta mă durea până la rană. Am privit-o și deodată am simțit un gol, o tristețe, o teamă vie. Oare ce vrea să spună?

– Tatăl meu… îl urăsc! Nu i-a zdrobit doar  inima, i-a zdrobit întreg trupul și în jurul lui era sânge, peste tot sânge, sângele ei, oasele și creierul ei, apoi dezbrăcat, așa cum îi plăcea să umble, și-a agățat un ștreang după gât

Catalina m-a cutremurat! Am luat-o în brațe.

– Îți cer iertare, am mers prea departe, iartă-mă, te rog să mă ierți! Ai trăit monstruzitățile acestea și totuși exiști…

Nu mai plângea, tremura, era o mică statuie cu buze mute, ochii strâns închiși, mâinile împreunate pe piept, rigide, moarte. Ceva năvălea sălbatic în mine, stârnea o furie oarbă, și-mi spuneam viața e doar un blestem, îmi venea s-o iau în brațe, s-o duc departe de sânge, de oasele zdrobite, de creierul sfărâmat…

O vreme, strâns îmbrățișate, am tăcut amândouă. Am dus-o acasă, era înfometată. I-am pregătit o masă aproape festivă (iubeam ceremonialul, în orice situație iubeam ceremonialul). O priveam, mânca elegant, folosea cuțitul și furculița, desi abia ieșise dintr-o rulotă abandonată, murdară, ruginită.

O clipă am lăsat-o singură, am fugit la restaurantul chinezesc, i-am adus crochete, pui fript, cartofi prăjiți, nelipsitul orez, înghețată și multe alte bunătăți… După masă am obligat-o să se întindă… Seara am stat până târziu de vorbă. Am rugat-o să-mi spună tot, vom știi doar noi două… a cui era rulota și din ce trăia…

– Vând flori, cumpărați un buchet? Am surâs, am îmbrățișat-o.
– Le cumpăr pe toate, Catalina.

Un timp nu a spus nimic…

– Am lucrat ici, colo, unde găseam. Întâlneam și doamne care-mi dădeau ceva bănuți, atât cât să-mi ajungă câteva zile… Am cunoscut și oameni buni și oameni răi,  oameni care se aciuiau și ei în rulotă. Oameni ai străzii, oameni atinși de boli, dar încet au dispărut. Unul mi-a lăsat o saltea, un cearceaf și un pled…
– Fetițo, ești un adevărat dezastru! Cum ai putut trăi așa? Spune-mi, s-au atins de tine?
– Nu doamnă, erau oameni bătrâni și necăjiți abia își duceau zilele… Am 17 ani, sunt așa cum m-a născut mama.

O credeam, în fața adevărului ei mă simțeam încurcată. Mă privea cu un fel de afecțiune, de mirare. Știam ce am de făcut…

rulota_vecheCunoșteam o doamnă din lumea veche a orașului, a orașului acesta mare, murdar și toxic. O doamnă căreia îi fugise ultima fată din casă. Doamna era a lumii bune, se trăgea din aristocrația de altădată, ultima doamnă a ceea  ce reprezenta odată să fii, să te numești doamnă. Își păstrase intactă toată morga, mintea și bucuria vieții. Pasiunea ei era plimbatul prin parcuri, terasele vara, restaurantele de lux, băuturile sofisticate, toate fine și dulci, fără să depășească vreodată măsura. Devenită aproape infirmă, cu piciorele umflate de gută, pe lângă cârje avea nevoie de cineva lângă ea. Plătea bine și prefera fete tinere. I-am telefonat, am fixat o întâlnire a doua zi, ora zece fix.

A doua zi la zece fix, Strada Romei, sun, ne deschide un tânăr robust… casă boierească, stil brâncovenesc…

– Doamna vă așteaptă…

Cătălina privește speriată în jur, mă ține strâns de mână, ochii ei, minunații ei ochi auriți, parcă se întreabă ce o să se întâmple cu mine, prinzonieră și liberă… de sub pleoape i se preling în dreapta și stânga dâre subțiri de lacrimi sărate, i se scurg printre șuvițele de păr, ajung la buze, coboară pe gât reci, tremură, ceva o înspăimântă și nu știe ce.

– Nu, nu vreau să rămân, de ce să rămân și pentru ce să trăiesc?

O privesc o vreme cu multă atenție, clatină ușor  capul, dacă nu vrei ne putem întoace acasă.

– Nu, am spus o prostie, vreau să rămân, viața și moartea sunt la fel.

Îi ating părul, fruntea, tâmplele…

– Sigur că o să rămâi, e glasul doamnei Maria Ghika. Te-am privit, te-am cântărit cu dreaptă judecată…o luă de braț, era fără baston. O să ne înțelegem bine și poate peste doi trei ani o să te căpătuiesc.

O privea, o studia  cu un amestec de bunătate, de curiozitate. Avea convingerea că ea cunoaște omul din câteva priviri și când era sigură de lucrul acesta, îl comunica… Îmi place fata, are bun simț, e curată, și ochii, nu am mai văzut niciodată astfel de ochi, ochi galbeni, prea galbeni, ochi de  aur…

– Vreau să știe de la început ce obligații are. Pe lângă plimbările prin parc, să mă conducă neapărat în vizitele mele de marțea și joia la prietene și neapărat la îmmormântări. Cînd joc Bridge, două zile pe săptămână, sunt numai ale ei.

Am băut cafea cu rom, Catalina își sorbea încet ciocolata cu lapte, luxul din jur o intimida, o speria. I-am atins brațul…

– O să vin des, o să fie bine!

M-am apropiat de bibliotecă, am început să scotocesc printre cârți, voiam să găsesc ceva pentru ea, avea nevoie de preocupări. Am scos la întâmplare o carte – Doamna Bovary. M-a străbătut un fior rece, o presimțire sumbră plutea în jurul nostru, în mine, plutea peste noi. Eram neliniștită și mă întrebam dacă e bine ceea ce am făcut… timpul, mi-o va dovedi timpul, timpul e un judecător aspru, un judecător necruțător. Nu aveam astâmpăr, nu-mi găseam locul, îmi era și cald și frig.

Acasă, obosită m-am întins pe divan, azi nu o să ies din casă… Flaubert, Doamna Bovary, îmi dădeau frisoane, de ce tocmai Doamna Bovary, mi-a căzut în mână… de ce nu o poveste simplă de Dickens sau una din surorile Brönte?

Am încercat să citesc, de fapt să recitesc pagini din cărți citite de mult, am încercat să scriu, nu-mi ieșea nimic. Gândul la Catalina, fata cu ochii de aur, s-a transformat în obsesie. Chiar mâine o să merg s-o văd… haide, nu-ți mai fie frică! Dar frica persista… Ca să scap de ea aveam nevoie de un fachir, de un talisman vrăjit, m-am ridicat, am căutat într-o casetă plină de nimicuri ceva care să mă ajute… Pietre prețioase, pietre semi-prețioase, chihlimbar, chihlimbar prelucrat, chihlimbar neprelucrat, mărgele care se înșiră și se deșiră singure…

Lângă mine un glas: Halucinezi, ești nebună! Asta doream, nebunia, numai nebunia m-ar putea scăpa de frică.

O căutam zilnic pe fată, totul părea să fie bine, Doamna Ghika era ca un afrodisiac între noi două. Timpul trecea, Catalina era studentă cu aspirații artistice și ochi mari, limpezi, la fel de auriți… sfatul meu o îndruma spre teatru, chip expresiv, glas expresiv, și ochii, ochii aceia coborâți din soare, coborâți din lună… când îmi povestea ceva sau când citea, interpreta, cuvântul îi ieșea de pe buze plin de modulații, îl trăia, o simțeai mistuită de un foc interior, de o neliniște permanentă…tot ceea ce se consumase cândva lângă ea o încărca de mari dureri, dar și de mari bogății… Doamna Ghika opta pentru pictură, îmi spunea:

– Fetei îi place să picteze, simte culoarea…

Dar nimic din ce puneam noi la cale n-a fost să fie. Întâmplarea a făcut să plec pentru o vreme în Montreal, comunicam telefonic și într-o noapte un sunet strident și lung m-a ridicat din pat și glasul sugrumat de lacrimi al doamnei Ghika: ”fata, fata cu ochii auriți, fata cu ochii de aur, în Retezat, de pe o stâncă… nu, nu puteam răspunde, un țipăt cumplit a despicat noaptea în milioane de țăndări, a tăiat tăcerea, m-a rostogolit în delir, în delirul unei nopți nesfârșite.  Așadar Flaubert, Doamna Bovary, fata cu ochii de aur, intuiția, blestemata mea intuiție… viața ei, ea, rostogolire în abis, cea mai vulnerabilă ființă omenească… oase zdrobite, sânge, doar sânge, și-n urmă o taină extremă… în patologia medicală, o boală cu numele de sindrom discordant.

24 august 2016, Zaragoza, mereu și mereu cu dragoste, pentru Shașa….Gilberta

Distribuie și prietenilor tăi!
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Tags: , , ,

More Stories From Cultură