Go to ...

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

17 August 2017

O VESTALĂ ÎN ALB…


DISTRIBUIE ȘI PRIETENILOR TĂI

FacebookTwitterGoogle


Fiecare poveste naște o nouă poveste, o nouă experiență și fiecare experiență pe care o trăiești prin scris devine miracol, scoate la iveală tot ce e bun în tine, te face receptiv, atrage și dăruiește

În sfârșit singură acasă, febră, nebunie, scris. Înfometată de scris, posedată de un monstru care se numește scris și el, monstru neînduplecat, nu-mi lasă nici o clipă de răgaz.

În unele zile umpleam pagină după pagină. Mână și minte bolnavă, fascinată de ceea ce puneam pe hârtie. Mă dăruiam fără nici o rezervă cuvântului, visului care se numește scris și mă lăsam purtată, mângâiată, osândită de el.

Degetele îmi zburau printre cuvinte, oboseau, se odihneau și iarăși zburau aeriene printre ele, dăruindu-le glas, dăruindu-le muzicalitate și forță. Toată încăperea îmi era plină de ele, de culoarea, de luciditatea de stângăcia și nebunia lor. Ele, doar ele, îmi adăposteau întreaga durere, întreaga bucurie.

Gilberta Ariesanu

Gilberta Arieşanu

Eram, sunt reflecția lor, jucăria lor, în care-și privesc și contemplă  forma, minunatele lor chipuri, și eu mă plimb printre ele, vorbesc cu ele, le detest, le resping și, îndrăgostită de ele!

Noaptea le aduc în patul meu, râdem împreună și le spun povești până când mă ustură gâtul și buzele mi se usucă și nu mai pot scoate nici măcar gemete de copil bolnav și ele se supără și disperate încep să mă strige, să mă roage îngenunchiate cu brațele îndreptate spre mine…

Sunt stăpâna, ucigașa, bucuria și speranța lor, dorința, dorul de a mă avea mereu aproape, mereu lângă și cu ele. Dispariția, fuga mea, refuzul meu le acoperă de ceață, de fum și flăcări.

Și eu intrigată mă întreb: Doamne cum să renunț la ele, cum să fug, cum să mă ascund de ele?

Nu știu, nu găsesc formula, vrăjitoria, și-mi spun că fără ele nu aș putea trăi, aș rătăci pe drumuri necunoscute, aș călca pe spini, aș călca pe cărbuni aprinși, aș călca peste micile lor cadavre. Şi pentru că n-o pot face mă rog, blestem, strig.

Îmi blestem boala, bolborosesc silabe, bolborosec frânturi de cuvinte, fac gesturi neîntregi, mângăi perna pe care au dormit alături de mine, le strig și le fac loc lângă mine, le lipesc strâns de sufletul, de trupul meu flămând de ele… le copleșesc cu dragostea mea, cu emoția mea, și-mi spun că singurul lucru adevărat e  acela de a fi mereu cu ele.

Cu ele lângă mine simt siguranță, protecție și totul devine extrem de simplu. Dragostea mea pentru ele și a lor pentru mine e nefirească, dar am învățat să nu-mi fie frică de ele și lor să nu le fie frică de mine.

Scriu, scriu calm, scriu blând, fără să vreau mă livrez scrisului, el este bucuria, otrava și viața mea… Scrisul mi-o guvernează, mi-o  ține în brațele lui.

Prin el visez la nesfârșit, mă pierd și mă regăsesc în el. Scriu si citesc, mă târăsc printre cărți, printre maldăre de cărți, de hârtii și caiete întinsă pe covor, le răsfoiesc și le citesc… Citesc, pierdută, absorbită, înghițită de ele, și prin ele ajung întotdeauna la savoarea scrisului.

Fiecare poveste naște o nouă poveste, o nouă experiență și fiecare experiență pe care o trăiești prin scris devine miracol, scoate la iveală tot ce e bun în tine, te face receptiv, atrage și dăruiește.

Scrisul e  drog, tortură, magie și religie, e neastâmpărul, febra, extazul, partea blestemată din tine și  accepți totul, îi acepți fiecare toană, fiecare minciună. Iar după, printr-o atingere ușoară porniți din nou împreună la drum, și-l iubești din nou și îi dai muzică și îi dai parfum… îl organizezi,  îl țeși,  îl administrezi, îl păstrezi lângă tine, devine glasul, puterea, forța ta de creație.

Și nu mai există acel sufocant nu pot să citesc, nu pot să scriu. Scriu, scriu un rând, două, trei …improvizez, respir, scriu, scriu fără să fiu auzită.

Mărturisesc chiar și atunci când sunt  plină de neliniști, când spaima se prelinge din mine ca un șarpe și-i simt răceala, îi simt veninul gata să țâșnescă și văd cum pe pereți se mișcă umbre, umbre cu flori în mâini.

Și atunci totul se transformă, totul devine zbor, dans hieratic și alături o vestală în alb imaculat și o amforă între palme și licoarea zeilor în ea…gândul, cuvântul și scrisul meu în ea.

O ceață palidă prelinsă din cer, surâde cuvintelor mele. Afară spulberate vânturi, pe caldarâm frunze moarte aleargă după mine și încă nu e toamnă.

 

 

7.10.2016, lui Sasha, Gilberta

DISTRIBUIE ȘI PRIETENILOR TĂI

FacebookTwitterGoogle


More Stories From Cultură