Meniu
credisabogados

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

17 decembrie 2018

MIROSUL SĂRĂCIEI I


Distribuie acest articol
Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter

Cămașa aceea era ca un blestem, a rămas ca un bletem, nu am uitat-o niciodată. Lipită de piele, mă zgâria, mă înțepa pe după subsuori, mă înțepa pe după grumaz și mă scărpinam până începea să-mi cură sânge, un sânge apos de care îmi era milă.

Într-o singură încăpere viețuiam șepte suflete. Totul în jur puțea urât, puțea a pișat de om, a pișat  de mâțe, a zdrențe nespălate și cârpe îmbâcsite de sudoare.

Puțea maica, de ani și ani zăcând nemișcată în pat; puțeam eu, puțea cămașa de pe mine, o cămașă  din cânepă, din bucii torși gros, cu noduri și țăsută în casă.

Cămașa aceea era ca un blestem, a rămas ca un bletem, nu am uitat-o niciodată. Lipită de piele, mă zgâria, mă înțepa pe după subsuori, mă înțepa pe după grumaz și mă scărpinam până începea să-mi cură sânge, un sânge apos de care îmi era milă. Îmi strângeam  grumazul cu amândouă palmele și le  țineam strânse cât puteam de mult. Când le desfăceam aveam pe ele dâre de sânge, priveam dârele acelea de un roșu apos, le atingeam cu limba, aveau gust sărat și gustul acela îmi astâmpăra foamea.

Murdară și nespălată, m-am umplut și de râie. Nu uit niciodată cum Lenuța, muierea fratelui meu Iosife, m-a băgat într-un ciubăr cu leșie făcută din cenușa cuptorului, cuptor făcut din lut amestecat cu paie și bucăți de cărămidă nearsă.

Iosife și Lenuța, aplecați peste ciubăr, mă frecau cu niște obiele aspre și mă ustura și mă durea toată pielea de pe mine. Când m-au scos de acolo, eram roșie ca un rac, aveam zgărieturi și bube mici din care cura sânge. Apoi m-au înfășurat într-un lepedeu aspru, rupt și murdar, și m-au aruncat fără o vorbă după cuptor, pe vatră, unde mă culcam noaptea lângă Anuța, sora mai mare decât mine cu șapte  ani.

Lângă ea eram fericită și sara, după ce ne culcam, o strângeam în brațe și-i spuneam la urechi, că sunt  flămândă, o spuneam scâncit, să nu mă auză ceilalți care dormeau, ori se făceau că dorm. Anuța se furișa tiptil,  de nu o auzeam nici io, și se întorcea cu o bucată de mălai copt în ler, din care, hămesite, mușcam amândouă pe rând.

Dar într-o noapte Iosife a prins-o, a luat-o de păr, a ținut-o între genunchi și a lovit-o cu pumnii peste cap și obraz cât a putut de tare. Anuța nu a scos nici un scâncet, nici o vorvă, plină de sânge s-a strecurat lângă mine, ne-am ținut în brațe și ne-am cântat amândouă, un cântat  înăbușit, până spre dimineață.

După mai puțin de un an, Anuța s-a măritat cu ciurdarul satului și s-a mutat la casa omului…

Florica oftează și continuă. La doisprăzăce ani, abia împliniți, am rămas singură, maica zăcea neputincioasă în așterntul ei, umplut cu paie fără să scoată o vorvă. Când nu iera nime acasă, vorovea singură.

Aproape oarbă și cu picioarele umplute de bube rele, bube din care cura puroi amestecat cu sânge, îndura fără un oftat durerea. Domnii doftori, la care a dus-o domnu primar, spuneau că e vorva de o boală lumească, o boală fără leac.

Aproape oarbă, nu se cobora din patul ei și nu se căia de nimic. Încruntată, Florica continuă cu obidă, paiele din pat erau pline de pureci si purecii  o pișcau și paiele o înțepau, dar nu am auzit-o niciodată căindu-se. Lucrul acesta Florica îl spunea cu milă și glas coborât. Maica nu vorovea, nu gemea, aproape toată vremea dormea, era căzută într-un fel de amețeală, domnii de aici îi spun leșin, dar io mi-am păstrat portul și graiul din satul meu.

Lenuța îmi spunea că, înainte de a boli, maica era veselă și vorvăreață, vorovea mult și horea horile de pe la noi. Aduna pruncile din sat și, laolalta cu iele, făcea șezători, și coliba noastra ponosită era plină de glume, de horituri și râsete. Dar eu nu o știu decât mută. Oricum, continuă ea, maica, chiar dacă cândva a fost veselă, a dus-o greu, taica a murit în război și ea amărâta a avut grijă, cum a putut de cinci copii.

Singura care se apropia de patul ei, am fost io. Îi curățam bubele, i le ștergeam cu cârpe, i le ungeam cu unsori, i le legam,  îi spălam obrajii galbeni ca de mort și-i dădeam dintr-un blid de lut lapte de capră, ori zamă de cumplii ori de mazâre, cum să nimerea, cu mălai rupt în bucățele pe care le înghițea fără să le mestece. Gura îi era stirbă, nu avea nici un dinte.

După ce Anuța s-a dus la casa ei, Lenuța m-a silit să mă culc lângă maica, în patul acela îngust până și pentru ea. N-am scos nici o vorbă și m-am culcat lângă maica. Patul era strâmt și mă lipeam de ea, bucuroasă că am lângă mine un suflet de om și că acel suflet era al ei, a muierii care m-a purtat în pântece și m-a slobozit pe lume. Dimineața, după ce îi dădeam laptele cu bucățelele de mălai, îi ștergeam ochii de urdori, apoi mergeam să sap petecul de pământ în care aveam sămănat porumb ori să plivesc legumele de buruieni, din spatele colibei. Făceam tot ce îmi poruncea Lenuța, ea era stăpâna și toți o ascultam.

Florica se oprește, scoate din buzunarul unei flanele o batistă mototolită, își șterge ochii… nu văd bine, într-o zi după ce am plivit în grădinuță, mi-a intrat ceva în ochi, poate un scai mic, ori poate o gâză, nu știu, n-am știut niciodată de ce mi s-au înroșit și nici de ce mă dureau și mâncărimea nu se potolea. Proastă, mă frecam la ochi cu mâni moșcoșe ori cu o năfrămuță moșcoșe. După o vreme a început să-mi curgă din ei o brânză albă și mă mâncau și mă dureau și nu-i puteam deschide.  Lenuța, moață  proastă, mi-a pus în ei, spirt sanitar… Florica oftează cu obidă, nu vă pot  spune cum m-au usturat și cât de tare m-au durut… am urlat ca o sălbăticune, am strigat, m-am cântat, nu mă puteam opri din cântat și suspine.

Nu mai aveam ochi, aveam două dungi umflate și roși, pe care nu le puteam deschide, și pentru că durerea și usturimea nu contenea, primarul satului a fost cel care mi-a salvat vederea, atât cât a putut fi salvată. Împreună cu Iosife, m-au dus la un spital și am rămas în spitalul acela, mai mult de trei săptămâni. M-au îmbrăcat în haine frumoase de acolo, m-au pus să mă spăl într-o covată de porțolan și m-au uns pe ochi cu tot felul de unsori și mi-au pus pe pleoape pansamente curate din tifon. Și domnul doftor, și fetele acelea îmbrăcate în haine albe aveau grije de mine, ca de un prunc. După trei săptămâni am răsuflat ușurată, am deschis ochii și-i vedeam pe cei din fața mea ca prin ceață. Domnul doftor, a spus că e bine, că pot merge acasă, dar râmâne o problemă cu glandele lacrimale. Mi-a dat o sticluță cu niște stropi ca de apă, două cutii cu unsori și mi-a spus să mă spăl în fiecare dimineață și sară, să-mi pun două picături  de trei ori pă zi și sara să-mi ung ochii cu unsoare și să mă culc pe așternuturi curate. Am făcut așa cum mi-a spus domnul doftor și am început să văd mai limpede. Ce suflete… se opri o clipă oftând, toată viața m-am rugat pântru ei.

Acasă nu se schimbase nimic, Lenuța era la fel de rea, mă scuipa, mă lovea și-mi spunea scârbă și ștoarfă mică, n-oi scăpa niciodată de tine, ești o puturoasă nenorocită, mânânci de la gura pruncilor mei. Într-o zi o să-te duc până la Motroșița și de acolo de pe stâncă o să-ți dau un brânci și o să crăpi dracului până-i ajunge în vale.

N-a apucat, spune Florica, schițând un zâmbet vag. Într-o dimineață, m-am trezit lipită de maica și maica era rece ca un sloi de gheață și am scuturat-o să se trezească, dar nu s-a trezit. Gura îi era larg căscată și mi se părea că e o gaură adâncă și neagră… și ochii larg deschiși, se uitau  undeva fix.

La început nu am știut ce s-a întâmplat, am zgâlțâit-o cu toată puterea, dar nimic, măicuța nu se mișca. Atunci am început să plâng, să o strig (eram singură în colibuța noastră) trezește-te maică, trezește-te măicuță, i-am atins fața, am mângâiat-o, sunt Florica, prunca ta, răspunde maică, dar ea nu răspundea. Am început să tremur, am început să mă tem și ca un copil bolund am fugit afară, am strigat-o pe Lenuța, l-am strigat pe Iosife și într-un târziu au apărut mânioși.

Nu puteam scoate o vorbă… tăceam încremenită, tremuram, și cu mâna întinsă, arătam spre maica, spre măicuța care nu voia să–mi răspundă. Încă nu știam ce e aceea moarte, o presimțeam și mă durea ceva în piept. Cei doi m-au îmbrăncit și au intrat în colibă. I-au făcut îmormântarea după datină, o înmormântare de oameni săraci, fără pomană… abia după îngropăciunea ei, am știut ce înseamnă să fii singur pe lume.

Dormeam mai departe în patul ei, cu aceleași așternuturi murdare în care murise ea… nu mă temeam, dar când mă trezeam noaptea, o vedeam apropiindu-se de mine, exact așa cum a fost moartă… aceeași gură larg căscată, ca o gaură neagră, aceeași uitătură fixă. Nu scoteam nici un sunet, îmi acopeream fața cu țolul, cu același țol care o acoperea și pe maica când trăia… îmi făceam cruci, spuneam Tatăl Nostru și încet intram într-un somn adânc, un somn de pruncă  obosită și spăriată.

Dimineața, în aceiași cămașă de cânepă, plină de pișcături de pureci și de râia care nu se mai  ducea, începeam lucrul. Mulgeam cele trei capre și dacă nu mă vedea nimeni, îmi umpleam o strachină cu lapte și îl sorbeam lacomă pe ascuns, îl sorbeam pe nerăsuflate, spăriată de teama Lenuței și a lui Iosife.

După ce terminam cu mulsul, duceam caprele între tufele cu spini de peste vale. Pe urmă, mă apucam de alte treburi, săpam mălaiul din spatele casei, măturam ocolul și alte treburi pe care mi le lăsa în samă Lenuța. De grădinuța cu legume, plină de scai și buruieni, după pățania cu ochii, nu m-am mai apropiat. Dacă se întâmpla să fiu singură, mă furișam în colibă și sorbeam dintr-o oală de lut, din laptele pus la prins de Lenuța. După aceia urma o bătaie zdravănă..

Am făcut asta până într-o zi, când a dat peste mine în vreme ce sorbeam fericită laptele din oală… m-a bătut ca pe un animal, îmi bei laptele pruncilor, striga, urla mai degrabă, ești o purcea nesătulă, să pleci, să pleci unde îi ști, unde îi vedea cu ochii, chioară pitică și hâdă. În casa asta, nu te mai rabd… și repeta într-una, nu te mai rabd curvă spurcată, nu te mai rabd. După  bătaia aceia, nu am mai putut răbda nici io… Florica se oprește, închide ochii, oftează, o doare ceva înlăuntru, ceva intră în ea, ca o lamă de cuțit ruginit. S-a hotărât, o să se ducă oriunde o să-i fie mai bine decât în cociaba aceea blestemată.

Florica și-a pregătit de cu seara o bocceluță cu puținele lucruri pe care le avea. Cămașa de toate zilele aspră și murdară și cămașa de sărbătoare, pe care o îmbrăca numai duminica, când mergea la Sfânta biserică, și pe întuneric, în timpul nopții, când toți erau cufundați în somn, a plecat, și dusă a fost.

Dimineața când s-au trezit, nimeni nu i-a simțit lipsa, poate că nici  nu au vrut să i-o simtă. Mai întâi și-ntâi m-am dus la Motroșița, o fomeie bună și credicioasă, dumneaiei le ducea merinde la cei ascunși în munți și în păduri, și le-o lăsa într-o groapă plină de mărăcini de unde ș-o luau. În sat li se spunea partizani, șef peste ei era domnul Șușman, om bogat care a fost și primar. Io îl știu din poveștile bătrânilor.  În sat să află o râpă la care i se zâce râpa lui Șușman. Am oprit-o, știu și eu povestea Florica.

Râpa, adâncă, năpădită de arbuști subțiri, încâlciți, cu crengi haotice, care-ți zgărie hainele și obrajii dacă intri printre ele, râpa coboară de pe culme ca o lungă tăitură, până aproape de drumul satului Răchițele. Ai dreptate Florica, i se spune întradevăr Râpa lui Șușman.

Acolo a fost aruncat în urmă cu multe zeci de ani, schingiuit și dezbrăcat, Teodor Șușman, conducătorul rezistenței anti comuniste din Munții Apuseni. Omul numit de toți ”Tatăl Moților”. Armate întregi de milițieni și securiști au scotocit ani întregi  munții, până au reușit să-l prindă. După ce l-au prins, am auzit și de la Motroșița, dar și de la oameni mai bătrâni cum că milițieni și securiști au chefuit ca la nuntă, cu strigăte și chiuituri  lângă trupul lui mort, dezbrăcat și răzâmat de păretele șurii, unde l-au împușcat.

Din satul aiesta, din Răchițele am fugit și am ajuns acilea. Patru zile fără să știe nimeni, am rămas la Motroșița. Dumneaiei a avut grijă de mine ca de un prunc, m-o spălat, m-o lăut, mi-o spălat cămașa, mi-o dat două năfrămi cu flori, mi-o pus  într-o traistă  merinde și am pornit la drum.

Deci Motroșița, am spus eu, Anuța Matroși, era un fel de Elisabeta Rizea. A ridicat din umeri, nu știu cine-i asta. O eroină la fel ca Motroșița, și ea a luptat împotriva securiștilor, a jandarmilor și comuniștilor. A ajutat partizanii ascunși prin păduri și în munți. Nu mi-a dat atenție, era undeva departe, cufundată în gânduri. Și brusc, ca venită de pe altă lume, Motroșița îmi povestea, când mergeam acasă, cum ea și aproape toți oamenii din sat au fost luați la întrebări, bătuți și închiși mulți ani în pușcării. Motroșița mi-a povestit și despre soața lui Șușman, Ecaterina Șușman pă care au păzit-o și în groapă, așteptându-l pe Șușman să coboare în țințirim, la groapa ei, și să-l prindă, dar Șușman n-o coborât. A fost prăpăd îmi spunea Motroșița, milițienii intrau în case și sculau omu din pat și-l băteau cu patul puștii.

Așa cum v-am spus dragă doamnă am pornit  la drum. După cinci ceasuri sau poate mai mult am ajuns în cel mai apropiat sat. Acum îi oraș și i se spune Huedin. Era într-o marți, zi de târg și mă duceam de la o tejghea la alta până ce un milițian m-o prins de umăr, m-o privit lung, m-o cântărit și m-o întrebat scurt : de unde vii fato? … Isteață Florica, i-a răspuns că vine de departe și își caută un loc de slujnică.

Florica, doamna Florica, după ce am cunoscut-o cu adevărat i-am spus mereu doamnă, Florica era o doamnă, avea un bun simț ieșit din comun, o demnitate și o pioșenie pe care rar le întâlnești și, mai presus de orice, avea harul povestitului, un har care, fără să vrei te captiva, te ducea în lumea pe care o trăise ea. O vedeam zilnic și zilnic o rugam, o imploram să-mi povestească, să meargă mai departe cu poveștile ei reale, povești spectaculoase, povești pe care le mai trăia odată povestindu-le.

Avea o candoare, un anumit farmec, în clipa în care începea să povestească, cu glas egal, temperat de ceva venit dinlăuntrul ei, un lăuntru atât de pur dar atât de chinuit. Prin ea am început să cunosc viața, să învăț că dincolo de acești patru pereți, mai există o altă lume, o lume chinuită, o lume nefericită, o lume a săracilor, o lume a celor bătuți de soartă pe care o cunoșteam doar din cărți. Așadar, spun eu nerăbdătoare, am rămas la domnul milițian. Așei doamnă cum spui dumneata, și a mers mai departe cu milițianul…

Niciodată nu i-a rostit numele, poate, nici nu-l știa. Domnul milițian, expresia, domnul milițian mi se părea ușor comică, dar ea Florica, doamna Florica, o spunea cu respect, indiferent de ifosele și răutatea lui… mi-l imaginam, scund, burtos, important, extrem de important. Fără să vreau, am început să trăiesc fiecare sentiment, fiecare senzație, pe care Florica, doamna Florica o trăise. Tot ce venea dinspre Florica, avea savoare, avea substanță și contur. Cu fiecare zi, nerăbdarea, dorința de a cunoaște fiecare detaliu din viața ei, era tot mai mare, tot mai intensă.

Florica, Doamna Florica e în fața mea, trup mic neputincios, ochi încețoșați, ochi care lăcrimează, dar toate astea nu contează, Florica, doamna Florica, e cea mai minunată făptură pe care am cunoscut-o, un personaj din „O Mie și Una de Nopți” Florica, doamna Florica continuă… numa bine, a răspuns milițianul, casa mea e la marginea orașului și avem două vaci, sunt ale muierii, dar îi tot una. Vacile trebuie duse la pășune, trebuie mulse. Fata i se păru numai bună pentru asta și cum e și frumușică, de ce să nu o folosească și pentru alte matrapazlâcuri. Florica a ridicat din sprâncene, l-a cântărit scurt și a spus cu o undă de neîncredere, bine, dar vreau două rânduri de haine, un sac cu fărină de grâu, un altu cu fărină de mălai, o bucată de slănină de tri palme și o putinică cu brânzâ de capră

Aiasta  o să o spuie tovarășa, hai să merem, vacile trebe adăpate, duse în poiată și mulse. Despre sâmbrie om vorovi mâine, după ce mă înțăleg cu tovarășa. Florica se uită chiorâș, cu ochii ei lăcrimoși spre el și-l întrebă curioasă, da cinei tovarășa? Muierea mea răspunse milițianul mânios, asta nu-i traba ta și amu dute în poiată, îi afla acolo o lopată și-i duce baliga la gunoi. Florica ridică din sprâncene și răspunse printr-o  aplecare a capului. Milițianul se duse spre casă, Florica nu se lăsă și strigă după el, domnu, domnu, io unde mă culc și ce mânc? Milițianul se îndreptă furios spre ea, o prinse de umeri și o zgâlțâi cu putere. Fato, Florico ori cum te-o chema, să nu te mai aud că-mi zici domn, io nu-s domn, io-s tovarăș, tovarășu șef, ai auzit pocitanie, că de nu te pleznesc de îți sar ochii din cap. Florica îl aprobă cu lacrimi pe obraji.

Milițianul se îndepărtă și îi răspunse peste umăr, îi dormi în șură, ț-am pus un lepedeu peste o grămadă de notreț și un țol să-l pui peste tine. Io ori tovarășa o să-ți aducem un blid cu de ale gurii. Florica nu mai răspunse, își termină treburile și intră în șură. Speriată și obosită se întinse pe grămada ceia de fân, trase țolul peste ea și adormi fără să mai aștepte blidul cu mâncare.

Se zărește de ziuă, milițianul ridică țolul, e timpul fato, să rânești în poiată, să mulgi vacile, ț-am adus și șuștarul, ș-apoi să aduci laptele pe prispă, tovarășa o să-ți dea ceva să îmbuci și îi mere cu vacile la păscut. Florica încremeni, lângă tovarășu șef era și un câine cu botul larg căscat, din care îi ieșeau colții lungi și galbeni și o privea mârâind. Florica se ridică, îș face cruce tremurând, ia șuștarul din mâna milițianului și se îndreaptă spre poiată, milițianul rămâne afară, o păzește, ca nu cumva să verșe laptele ori să-l bea. Florica mulge chinuit vacile, ar vrea să soarbă câteva înghițituri, dar câinele gata să muște stă la pândă, sunt ca doi paznici, o păzesc.

Florica iese din poiată cu șuștarul pe jumătate gol, se îndreaptă spre tovarășa care o aștepta în fața scărilor și furioasă ridică mâna s-o pleznească: Ce ai făcut fato, aiasta nu-i muls, dacă se mai întâmplă îți iei catrafusele și pleci. Florica tace, își înghite lacrimile, ia traista cu merinde pregătită de tovarășa, scoate vacile din grajd și se îndreaptă spre câmp. E flămândă, caută un loc bun de păscut pentru vaci și se așază sub un tufiș, scoate pita… e uluită, pentru prima dată vede pită și mușcă din ea, cu teamă și curiozitate. Tovarășa e bună, ia pus și o bucată de slănină crestată, cu șorici moale. Acasă dacă tăiau un purcel, slănina era pentru Iosife, Lenuța și pruncii lor, pentru ea era bun mălaiul copt în ler și mămăliga pe care o încingea în ulei.

Ziua i-a  trecut ușor, a și ațipit puțin, întinsă pe iarbă. Spre apusul sorelui a adunat vacile și a coborât spre casă. După ce le-a adăpat și le-a băgat în poiată și a teminat cu toate treburile s-a îndreptat spre prispa casei, unde o aștepta un blid mare cu tocană de cartofi și o bucată mare de pită. De data asta a muls vacile strângându-le de țâțe cu toată puterea și șuștarul s-a umplut și a putut bea și ea câteva înghițituri fără să fie văzută. Nu era nici tovarășu șef, nici câinele.

În fiecare dimineață când ducea vacile la păscut, Florica se gândea la cei pe care i-a lăsat acasă. În fața unei cruci de lemn cu Domnul Cristos răstignit, Florica își face cruce de trei ori și își spune în gând: odihnește-o Doamne pe maica mea, și se întreabă speriată dacă și ea o să rămână fără dinți. Nu poate uita gaura aceea neagră cănd și-a găsit maica moartă, fără să știe că e moartă. După o clipă se gândește că mai sunt șeptesprăzece zile până la Sfintele Paști, când o să primească o parte din simbrie. Are o hârtiuță și în fiecare zi trage câte o linie și își spune fericită, a mai trecut o zi. De Sfintele sărbători o să am o rochie înflorată și o năframă plină cu flori. Neatentă, cu gândurile la simbrie, Florica  calcă într-un ciob de sticlă . Se oprește, își ridică talpa, din care sângele curge șiroaie.

O clipă lasă vacile în voia lor, se așează pe marginea unui șanț, își strânge cu putere talpa în palmă, rupe o frunză de brusture și își șterge sângele, dar sângele curge în continuare si simte o durere ascuțită. Florica se ridică șchiopătând, ajunge vacile. Pe câmp o să se odihnească și o să oprească sângele cu poala câmășii… Oftează, se uită în zare. Vede două persoane venind spre ea. Îi oprește, le arată fără o vorbă piciorul, femeia scoate dintr-un buzunar un fel de pânză, rupe o fâșie și-i leagă talpa. O mângâie, Florica spune mulțam frumos, femeia îi spune să-și spele rana, și s-o lege cu altă cârpă curată. Florica se închină, îi atinge poala rochiei, Dumnezeu a ajutat-o, își face cruci, spune o rugăciune pentru drumeți. Sângele străbăte prin cârpă. Ajunge pe câmp, vacile au găsit o poiană cu iarbă bogată, pasc în apropierea ei. Florica se întinde, se uită la cer și se întreabă dacă Dumnezeu are casa chiar în cer și cum arată casa Lui și dacă maica ei, e acolo?

Obosită, întinsă pe bucata aceea de iarbă moale, adoarme. După un timp se trezește speriată, vacile au dispărut, încearcă să fugă, imposibil cu picioru rănit, calcă pe vărf. Se gândește la tovarășu, la tovarășa, o s-o bată cu biciul și biciul are o bilă de șer în vârf. Se uită în jur, întră într-un hățiș, își face iarăși cruci, se roagă la Maica Precestă… într-un târziu dă de ele într-o vale, un om le mână cu o nuia din spate. Îl ajunge, se bâlbâie, îs vacile tovarășului, cade, nu mai poate scoate o vorbă. Aici e orzul meu, de ce nu le grijești, întreabă omul furios. Florică își arată talpa, își împreună mâinile, plânge, se așează în genunchi… să nu mă spui, tovarășul, tovarășa asmut câinile pă mine și câinele dumnealor mușcă și omoară oamenii… se vaită îi arată piciorul. Omul o înțelege, îi răspunde sec, bine pruncă, dar dacă încă odată… E diacul bisecii Greco-Catolice, îi spune să dea și pe la biserică, Dumnezeu îi ajută pe cei care se roagă. Florica se uită spre cer, spune bine, și vacile și tovarășu și tovarășa dacă aud de bisercă, mă țipă fără simbrie. Cine-s stăpânii tăi fată. Florica răspunde speriată, tovașu șef și tovarășa. Omul nu mai întreabă nimic, pleacă mormăind o înjurătură.

Înainte de culcare Florica mai trage o liniuță pă hârtia motolită. Zilele trec, mai sunt unsprezece zile, se apropie prima plată, rochia de barșon cu flori, năframa, papucii… o să fie și ea om. E bucuroasă, a doua zi se întoarce cu un mănunchi de flori culese de pe pășune, i le întinde tovarășei, tovarășa îi zâmbește și pentru prima dată îi atinge fruntea și intră în casă cu florile în mână. Florica își spune, tovarășa e bună.

În seara aceea s-a culcat zâmbind, adoarme imediat. Piciorul încă o mai doare, dar nu așa tare. Mai sunt șapte zâle, apoi rochia, naframa, papucii, cămașa o s-o dea de pomană la o pruncă mai săracă decât ea. Dar oare, își spune pentru ea, cu glas tare: ieste vro pruncă mai săracă de cum îs io? Închide ochii ei mici, lăcrimoși, io nu mă am numa pe mine. Îi vine să plângă, plânge, adoarme cu lacrimi în ochi.

Se apropiau sărbătorile, tovarășa a pus-o să curățe ocolul, poiata și șura. Cu un măturoi mai mare decât ea, Florica a început să măture, să adune în grămăjoare gunoiul și să-l arunce după poiată. Spre seară a sosit și tovarășa acasă, a inspectat peste tot și a strigat prunca să vie la mâncare. Florica s-a așezat pe prispă, unde știa că îi este locul, tovarășa a venit spre ea cu o strachină plină cu zamă de porodici, i-a pus-o în mână, și-a rotit privirea peste ocol și-a întrebat șuierat, aistai curățenie fată, și cu laba piciorului a îmbrăncit-o cu atâta putere, încât s-a dus de-a berbeleacul, cu mâncarea în mână, pe treptele de ciment. Mâncarea mi s-a vărsat, dar blidul îl țineam strâns în mână. Cu fruntea julită, m-am sculat greu de jos, mă durea un șold și umărul de la mâna dreaptă, Atunci am aflat că tovarășa are servici de gardiancă și că îi bate  pe cei care sunt dușmanii poporului, oare și io îs dușman a poporului, așa cum a fost domnu Șușman și partizanii din munți și păduri? Dușmanii poporului trebe stârpiți, omorâți. Lungă și uscată, cu buze strânse, nu știa să zâmbească și nu-i era milă de nimeni. Cine ajungea pe mâna iei, iera batjocorit în fel și chip, bătut cu bota și cu pumnii ei uscați, dar tari, îl bătea și pă tovarășu șef.

Mai erau tre zâle, spune Florica, până să capete o parte din sâmbrie. Flămândă și cu durerea de umăr și de șold se întide în așternutul de fân;  chiar și bătută trebe să aștepte sâmbria. În a doua sară a vărsat șuștarul cu lapte. Cu șuștarul gol în mână tremura. Atunci s-a întâmplat prăpădul, a apucat-o de un braț, a întins-o pe laviță în bucătărie și cu o nuia groasă o lovea peste tălpi, tovarășul o ținea strâns de umeri. Mai mult moartă decât vie a ajuns în culcușul ei. A adormit târziu și peste noapte s-a trezit cu o mare greutate peste ea și cămașa ridicată până peste buric… Era tovarășul șef, s-a zbătut, a zgăriat, a mușcat și a început să urle din toate puterile… tovarășul a fugit speriat, să nu se trezească tovarășa.

A doua zi Florica, lasă vacile pe câmp, lasă învoiala cu tovarășul milițian, lasă sâmbria și o ia peste câmp tot înainte, știind că undeva departe, e un oraș mare, în care o să-și găsească de lucru. E desculță, talpa tăiată îi mai sângrează, e nepeptănată, cu cele două codițe amestecate cu fân și paie atârnându-i obosite pe umerii firavi. Îmbrăcată în aceeași cămașă murdară și aspră, cu cea de sărbători în bocceluța cu care a fugit de acasă, e speriată, obosită și flămândă și merge, merge tot înainte fără să știe nici unde merge și nici ce o așteaptă, dar de întors, știa că nu se va mai întoarce… Amu avea treisprezece ani, era pruncă mare.

                                                                                           Lui Sasha, 5. 05. 2017, Gilberta

 

 

© 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcută numai cu precizarea sursei, fiind întotdeauna însoțită de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es, în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie acest articol
Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter

Tags: , , , , , , ,

Mai multe articole din Cultură