DOMNIȘOARA CRISTINA

Domnișoară Cristina, domnișoară Cristina, veniți, domnul doctor, Dr Macovei vă așteaptă de multișor.

Diminețile mele sosesc întotdeauna pe ferestre cu soare, cu picături de rouă, de  respirații proaspete… cineva intră și iese în vârful picioarelor din camera mea, pendulul e oprit, cineva îl pornește, culori, alb, verde, galben, albastru, flori… jos lângă pat un Klimt, un Dali deschis, cărți închise, cărți deschise.

Totul duce la un amalgam de obiecte în dezordine…

-E ora de sculare îmi șoptește cineva, îi simt atingerea abia imperceptibilă… pe tâmple, coborând spre linia gâtului…

Imi ridic un braț, îl înalț, îl cobor spre ceafă, îl opresc pe umărul drept, îi urmeză stângul, umărul meu stâng, umăr mereu răsfățat, și iarăși îl cobor în jos, ajung la încheietura palmei,  mi-o frecționez ușor… gestul meu e leneș, ca un șarpe care nu își găsește drumul… întâiul gest, gest eratic, gest rătăcitor, fără interioritate, fără destinație precisă, îmi dă o senzație ciudată, îl studiez cu un amestec de fascinație și mirare, dăruindu-i armonie și grație, e ca și cum i-aș asculta respirația, i-aș căuta virtuțile… Gest, mișcare, mângâiere, alint…

Vreau să mă ridic, imposibil, întâia mișcare e ostilă,  neputincioasă ca a unui copil care nu a dormit îndeajuns. Caut un cuvânt care să-mi explice starea…

Maria e în pragul ușii, se uită rugător  spre mine…

-Vă rog domnișoară Cristina, e târziu, trebuie să… nu îndraznește să-și termene fraza…

-În clipa asta nu pot Maria, nu pot să  mă ridic, ar înseamna tensiune, încordare… doar puțin; aceste ultime minute,  acest ultim ceas doar cu mine și în mine, înseamnă plutire în extaz, un fel de vrajă pe care o respir, o absorb, mi-o dăruiesc mie…un fel de rugăciune în fața unei icoane care-mi umple întreaga zi, o rugăciune pe care o port întreagă cu mine…

Maria îmi surâde cald…

-Ştiu domnișoară Criștina, vă știu atât de bine, e ca și cum v-aș cunoaște de o viață, și continuă, apa e fierbinte, ceaiul așteaptă în samovar și tot ce mai doriți.

Îi răspund prin tăcere, tăcerea doare, tăcerea strivește, dar ea mă înțelege perfect. Dimineața, diminețile mele înseamnă trei sferturi tăcere și numai un sfert cuvânt. Radu îmi spune că tăcerea are calități curative, că e un glas interior care-ți vorbește, un fel de ascundere, un fel de adăpost a ceea ce vrei să fie numai al tău, al vocilor tale interioare, necesitate organică de a fi numai cu tine.

Radu, mereu Radu… Doamne, cât de mult îl iubesc și totuși îl las să plece fără nici un gest, fără nici un cuvânt. Și știu, mi-a spus-o de nenumărate ori că tăcerea mea îl doare, că tăcerea dintre noi are totdeauna nevoie de prezența cuvântului și că tăcerea e numai a mea, atunci când el nu e lângă mine…

Tăcere, cuvânt, cuvinte, dimineața, diminețile, cuvintele se află dincolo de buzele mele ermetic închise și buzele mă dor, mă dor toate cuvintele care stau ascunse și nu i le pot spune…

E un fragment scurt în care mă ascund, în care tot ce vine din afară se topește, se șterge… după  acele prime clipe, totul devine simplu, îl aduc lângă mine și acel eu și tu se înlănțuiesc și încep să creeze cuvinte, gesturi, gesturi de tandrețe, gesturi de iubire… Mă regăsesc, îl regăsesc și nevoia de al vedea, nevoia de a-l ști alături de mine crește, devine neastâmpăr, devine nerăbdare, o nerăbdare care se apropie de durere…

Şi brusc totul devine armonie, totul se transformă în bucurie și o bucurie dulce se instalează în mine, e ca și cum aș păși într-un vis, și-n vis doar senzații  de contopire, de supunere… tăcerea, ascunderea par să fie moarte (simple accidente banale) și totul devine curgere spre viață, spre el, și-mi vine să spun «Dumnezeule, iartă-mă pe mine pacătoasa!”.

Mai rămân în pat, citesc ceva din Michel Tournier, ascult muzică rezemată de spătarul patului… Nu știu cât e ceasul, e greu să-ți dai seama de trecerea timpului când ești cufundat în cărți.

Timp, mereu timp și în el un ceas, două, trei și în interiorul lui bucurie, durere, o durere blândă și nebunie, o nebunie blândă și caldă care te ajută să mergi mai departe…

-Bună dimineața  domnișoara Cristina, spune Maria cu glas dojenitor. Nu sunteți cuminte…

Dinspre bucătărie miros puternic de cafea… un singur trandafir galben și o ceașcă de cafea. Ne privim…râdem amândouă. Tresar, chipul meu nou o înviorează și amuză pe Maria, Maria turuie mult, dar e atât de bună, fără ea m-aș transforma în prunc mut, în monedă falsă, în piatră, în fluture de noapte care bezmetic nu-și găsește locul… azi, spun fără spaimă, i-o spun ei, o spun ca un fapt divers, am programare după ora patru la doctorul M, vine și Radu cu mine… tratamentul prescris o să mi-l facă el.

Radu are cea mai ușoară mână, nu o simți, e ca o adiere, o mângâiere caldă, inocentă… Mă ridic, intru în baie, pun un halat pe mine, mă întorc, îmi dau cu peria prin părul mereu răzvrătit, aprind o lumânare, două, trei, patru, cinci, pentru toți cei care s-au dus, pentru toți cei pe care i-am iubit…

-Azi lângă cine mă așezi, o întreb ușor amuzată…

Mereu mă compară cu cineva…Acest lucru e un fel de ritual al ei. Nu-mi răspunde, e încă supărată, am fost la biserică, m-am întors… O privesc cu ochi întredeschiși…

-În bucătărie vă așteaptă cafeaua, cafeaua și un turn delicios de frișcă, v-am cumpărat frișcă, frișcă adevărată.

Nu-mi mai place frișca, șoptesc abia auzit, doar cafea, o ceașcă de cafea express.

-V-am cumpărat și câteva reviste, nu am găsit pe nimeni cu care să semănați, toate doamnele acelea sunt frumoase, dumneata nu… ești urâtă, urâtă și neascultătoare.

Eu aș spune că am ceva din Blanche, personaj tragic… timpul, un timp care a devorat-o… un tânăr, o moarte, o împușcătură, una singură…apa tulbure care te înghite, sunete care te șterg, o lume rea care mușcă din tine, o lume care intră până și înlăuntrul tău cel mai ascuns, cel mai intim…aceasta sunt astăzi…

Oh Doamne, iarăși durere de frunte, durere de suflet! Durerea de frunte…cănd tușeam la ore și trebuia să răspund, tusea îmi transforma cuvintele într-un fel de bâlbâială stupidă.

De multe ori când îmi privesc imaginea de acum în oglindă, îmi văd imaginea de atunci, fluctuațiile ei, expresia, mișcările și gesturile, tot ce am fost atunci în exterior și în interior și mi-e frică și încep să tremur…tremuram ori de căte ori eram scosă la tablă, îmi tremura creta între degete.

Teama aceea n-a dispărut niciodată din mine, o port în mine și acum…mă tem mai cu seamă azi, mă tem și am emoții, emoții groaznice pentru după amiază… dă-mi mâna ta și scapă-mă de ele, scapă-mă de teamă, teamă care crește în mine ca o plantă sălbatică – ție pot să-ți spun, până acum nu am spus nimănui lucrurile acestea – încă din adolescență, după ce am fost exmatriculată din școală, dosar nesănătos de mic-burgheză, aveam stări ciudate, stări tulburi, stări de panică. Deveneam pur și simplu o persoană de pe altă planetă, evadam din realitate, mă transformam într-o pasăre mică care, ghemuită undeva, își ascundea ciocul sub aripă.

În astfel de momente eram doar cu mine, aveam momente lungi de autism.Toți din jurul meu erau îngroziți… școala am continuat-o într-un oraș mic, directorul era văr primar cu mama… prin înfiere mi-au schimbat identitatea. Era ca și cum nu aș mai fi fost eu, profesorii spuneau că am atitudini de mic burgheză, mi se spunea contesa (de fapt prin Ana, rusoaica albă fugită de bolșevism eram contesă, desigur era o mare taină ținută ascunsă).

Existam cu o mirare ciudată în priviri, cu gesturi frânte, cu priviri stranii, cu palmele strânse, cu înfiorarea umerilor, cu rotirea gâtului… De atunci spaima s-a înstalat în mine, și toate acestea, uneori, îmi dau o stare care mă aruncă într-o lume nebuloasă…am zile în care mă simt simplă umbră, fum, ceață, plutind într-un spațiu haotic. Sigur că toate acestea nu țin, poate sunt doar capricii… simple stări de conjunctură, de mică pasăre care nu vrea să zboare…

Nu, nu-i adevărat, spun prostii, stigmatul există… e în mine, îl port cu mine, toată viața o să-l port. Când uit de el, când nu sunt disperată, redevin om, suflet cald, deschis, dăruiesc și mă dăruiesc, iubesc oamenii și mă accept așa cum sunt.

Câteodată trecutul acela îndepărtat pare să nu existe, să nu fi fost niciodată. Mai târziu împreună cu mai multe colege am fost atrasă de oglinzi, Aveam 15 ani când a început pasiunea oglinzilor…

Primul contact  cu oglinda din odaia mamei, aveam mai puțin de cinci ani, am privit  îndelung în apele ei limpezi, copilul acela nătâng, un copil încruntat, apoi speriată am început să țip, să plâng, am strigat-o pe mama și bâlbâit o rugam să mă țină strâns în brațe, să alunge făptura aceea urâtă și proastă, care voia să mă ducă cu ea.

Oricât ar părea de ciudat amintirea oglinzilor a rămas vie în mine și astăzi am zile când mă simt bântuită, atrasă de ele…e un fel de acord și dezacord între mine și ele.

Cu cât dezacordul e mai frapant, dorința de a mă apropia de ele crește, e ca o participare a lor, la ascunsele mele secrete, la evidentele mele defecte… îmi urmăresc expresia chipului, privirea, mișcarea mâinilor și crește în mine un imens dor de a mă apropia de ele, de a le acepta virtuțile și indecența. În luciul lor se ascund bucurii, tragedii, mâini împreunate a rugăciune, soarele, luna, câteva tablouri, cărți în dezordine, lucruri vechi, doar intuite de mine, furate, ascunse de ele… posesoarea, creatoarea și stăpâna lor…

Oglinzile dezvăluie și dețin…cred, totdeauna am fost sigură că în spatele lor se află lumi misterioase…bucuria, bunătatea, cruzimea, răutatea, frumusețea, urâțenia…toate acestea transformate în pojghițe rămase, fixate în spatele lor.

Când eram aproape o micuță domnișoară, și trupul meu era ca cel a unei mânze tinere,  iarăși am simțit  nevoia să mă apropii de ele… îmi atingeam trupul fragil, îmi mângâiam sânii, sâni minusculi, rotunzi și fermi și palmele mele oscilând între rușine și o bucurie  stranie, se plimbau cu gingășie pe ei, pe umeri, pe ceafă, apoi se retrăgeau înspăimântate, ca de ceva necunoscut și periculos…

O clipă rămâneau statice, cufundate în muțenie, apoi iarăși se înălțau, se roteau cu grație în văzduh ca într-un dans hieratic. Uneori acest lucru îl trăiam cu o bucurie sălbatică și mă simțeam acoperită, înfășurată în iubire, alteori îl trăiam cu groaza unui incest.

În unele zile mi se întâmpla să stau în fața unei oglinzi minute în șir, îmi contemplam goliciunea cu aspect de plantă agățătoare și mi se părea că sunt un vrej de iederă, fără o destinație precisă, un fel de Fata Morgana după care alergam, o iluzie efemeră, pe care degetele mele niciodată nu o vor atinge… Eram nerăbdătoare să cresc… și în dorința asta era orgoliu și frustrare, mânie și ură, obsesie și resemnare…

Aveam șaptesprezece ani când am văzut întâiul prunc la sânul unei tinere mame, am avut senzația unei magii. Am rămas câteva clipe fără suflare. Deci făpturile acelea mici și plăpânde cresc în pântece de femeie și apoi se hrănesc cu lichidul acela alb izvorât din sân de femeie. Era ceva ce nu-mi puteam explica, un fel de minune, un miracol dăruit femeii după păcat. Maria era mentorul meu, mă instruia, îmi dădea detalii despre toate acestea.

Sânul femeii, plenitudine, cupă fantastică, care își așteaptă rodul, puiul vorace. După întâmplarea aceea m-am gândit mult la privilegiul pe care il ai ca femeie, la minunea aceea crescută în tine, în pântecele tău, ținută la sân, hrănită cu laptele din sânul tău… la iubirea pe care o trăiești prin maternitate, o iubire care nu se înrudește cu nici o altă iubire, iubirea pentru puiul tău, o iubire definitivă, o iubire inalterabilă.

Îmi imaginam cum de întâiul țipăt, tu și el, sunteți o singură ființă, o singură viață, un singur legământ, un singur destin. Mă opresc să respir și să inspir adânc ca să pot merge mai departe… eram cu Radu, mergeam la una din pacientele lui cu probleme, ne-am oprit spontan ca la o poruncă…în fața noastră a apărut ca din pământ o tânără însărcinată…emana strălucire, avea ceva atât de numai al ei, încât uluia. Risipire, exuberanță, bucurie. M-am apropiat de ea, i-am surâs și i-am atins pântecele cu palma. Am simțit o mișcare vagă, pântecele ei a tresărit ușor… i-am șoptit, trebuie să fii atentă. A râs, nici o grijă domnișoară, din când în când se întâmplă și minuni.

Nu știu cum ne-am întors acasă, dar cu siguranță am luat ceva din ea. Fericirea, dorința nebună de a fi ca ea și dorința aceasta a devenit ceva de nestăpânit, disperare, obsesie, bucurie, bucurie nebună…mi-am atins trupul, mi-am atins pântecele cu dorul exasperant de a purta în el acel ceva miraculos pe care-l purta ea.

Din clipa aceea totul părea să fie mort în mine, exista doar dorința vie de a da viață, viață din propriul meu sânge, din propia mea carne… i-am strâns cu toată puterea palma lui Radu, l-am privit, l-am privit intens… în măruntaiele mele simțeam o mică zvăcolire, câteva clipe am trăit senzația că port ceva în pântece, esența mea, esența noastră…eram și dragoste, și foc, și durere și pământ și apă și pădure și câmp înmiresmat, eram mamă. Oh Doamne, cât te iubesc i-am șoptit, cât vă iubesc, pe amăndoi.

În seara aceea am vorbit mult cu el, despre copilul pe care mi-l doream, ni-l doream, despre copilul nostru… Și brusc i-am spus, dacă ai ști ce mult îmi placi când dormi și stai ghemuit ca un pui de om în pat și eu te descopăr doar atât cât să-ți văd trupul lipit de al meu, piciorele suple și sufletul mi se umple de o bucurie imensă și sunt topită de dragoste și te iubesc sălbatic… și nebună și în clipele acelea îți spun în gând cuvintele pe care le aștepți și ele se lipesc de tine, intră în tine, plutesc în aer, destramă tăcerea, freamătă și suspină blând și tu nu vei ști niciodată asta… chiar dacă nu știi, de multe ori te simt complice și atunci te ating…

îți mângâi linia gâtului, o sărut, îți sărut respirația, respirația se sărută, și lacrimile se sărută…intru cu degetele în părul tău, dar tu, dispărut în somn nu știi, nu faci nici o mișcare și eu speriată să nu te pierd, te trezesc din somn… Noi doi, tu și cu mine întinși sau în picioare, cu atingerile, cu mângâierile, cu iubirea noastră, trebuie să mergem mai departe și știu cu siguranță că vom avea un copil, copilul pe care tu ți l-ai dorit de când m-ai întâlnit, pe care eu mi l-am dorit, mică mogâldeață, încă din pântecele mamei…

Seri întregi febrilă, vie, nerăbdătoare, visam între noi doi mica  minune. Mă lipeam de tine, îți cuprindeam gâtul între palme și te imploram să nu mă ignori chiar dacă uneori mă pierd, devin nesuferită și confuză, problema e uterul meu infantil, pântecele meu sterp.

Au urmat nesfârșite drumuri și mereu acelaș diagnostic: uter infantil, pântece sterp, bazin prea îngust pentru a purta o sarcină. Amare, dezgustătoare cuvinte…vorbeam aproape în fiecare seară până noaptea târziu despre stările mele și o făceam cu căldură, cu tandrețe, lipiți unul de altul și speriată îți șopteam, dacă nu se va putea, cu siguranță se va putea îmi spuneai tu… dar ca întotdeauna cu mine lucrurile erau complicate.

Micuții demoni, un fel de păzitori ai mei, nu se lăsau înfrânți. Un singur doctor, Dr M., fără renume de somitate, a spus: ”Da, vei fi mamă…nu-i deajuns tratamentul, mult soare, apa  mării… și după o pauză, mă bazez pe Radu.

Maria era lângă mine, m-am lipit de ea, nu știu ce am simțit, îmi zvâcnea capul, inima îmi bătea într-un ritm nebun. Împreună cu Maria, am alergat acasă, aveam nevoie de odihnă, aveam nevoie să alung blestemul, și cu draperiile trase fără nici un strop de lumină, m-am întins, apoi m-am ridicat, am privit în jur, ochii îmi erau grei și mari, mai mari decât viața. În fâșia de lumină rămasă, m-am simțit magiciană plutind ireal în privirile celui pe care-l așteptam. L-am sunat pe Radu… Era fericit, Dumnezeu părea risipit în el, în vreme ce eu eram neliniște și zbucium, încercare de a ieși din mine.

Lunile treceau și nimic. Trăiam iadul, teama, o teamă devorantă care se apropia de boală și întrebam exasperată, ce să fac Doamne cu mine, nu mai pot, mă dor oasele, mă doare carnea și simt otravă în sânge.

Fără acel ceva care se apropie de miracol, viața mea era inutilă, totul mi se părea inutil…și glasul și mâinile și florile și trandafirii, trandafirii mei galbeni și freziile străvezii, gingașe, ușor umede de rouă și lacrimile mele pregătite să curgă.

Mă izolam, Maria era speriată, nu știa ce să facă cu mine…mă plimbam în derută prin casă, îmi mușcam buzele, mă durea fruntea, din nou fruntea. Nebunia mea putea distruge totul, Radu devenise irascibil, glasul lui nu mai era cel de altădată și brusc mi-am simțit neputința de a merge mai departe fără el, fără iubirea, echilibrul, căldura, blândețea lui…

Am plecat împreună cu Maria la mare și din iunie până la sfârșit de august am rămas acolo. Pe spațiul acela ceva s-a întâmplat…ceva, cineva m-a scos din adâncuri, din bezna în care mă cufundasem…și ca într-un vis am văzut cum o femeie și un bărbat se ating, cum o femeie și un bărbat se îmbrățișează, se atrag și se resping, o femeie și un bărbat se iubesc și se urăsc. Dincolo de ce se întâmpla cu mine, se împleteau gânduri, cuvinte rostite, cuvinte nerostite, gesturi suprimate, gesturi ucise…și am început să mă întreb de ce trebuia să se întâmple toate acestea și-mi spuneam, pentru că sunt nebună, zăpăcită și rea.

Când Radu se apropia de mine, se întâmpla să-i resping mâinile, mâini cu miros de medicamente… dar medicamentele erau pură imaginație. El mirosea a flori, mirosea a parfum și era cald și bun și căuta totdeauna lucruri precise, în vreme ce eu oscilam printre nori și stele, pluteam năucă între cer și pământ… mă doream monahă într-o chilie, vitraliu colorat, ce-și lasă pe o băncuță ultimul giuvaier, ultima bobăție, așteptând smerită ca cineva să le ia…gest ingenuu și o bucată de soare deasupra capului meu plecat în semn de rugăciune. Totul semăna cu o negustorie josnică, o negustorie ipocrită în care dăruiești ca să primești.

Închid ochii, îmi mușc buzele, iarăși buzele și mă gândesc intens la el și, ca într-o alchimie sălbatică, mă subțiez, mâini, picioare, degete, păr unghii, devin femeie goală, devin fluture, zbor șerpuit deasupra norilor, țipăt de rândunică căzută în brațele lui. Brusc ceva s-a schimbat în mine, e un moment ciudat de liniște, o liniște mai mare decât moartea și seara înainte de culcare buzele mele îi șoptesc Noapte bună iubitule și simt că puiul nostru, puiul nostru mic, există pe undeva, pe aproape. De fapt știu că totul e bine și curat între noi, fără lacrimi, umbre, vânt și furtuni.

Respir adânc, soarele strălucește, caut ceva în jur, dar știu că tot ce caut există de la începutul lumilor. Mâine, ei da, mâine sosește Radu să ne ia acasă și sunt fericită ca și cum aș străbate cele 7 trepte ale Raiului, cele 7 Corpuri cerești, pământ, soare și mări și toate celelalte minuni care mai există. Sunt țigancă, sunt negresă, chip întunecat, siluetă întunecată, mă ia în brațe, râde, e fericit… doar fericirea noastră, în rest nu mai contează numic…

Copilul, copilul e profilat undeva…nu știm unde… o vale a plângerii ori poate un răsărit de soare. Îl văd difuz, văl și lumină, lumină care se stinge, lumină care se aprinde….melancolie, nostagie după ceva care nu mai sosește. Dorința, dorul acela mistuitor nu mai era atât de viu și agresiv, pierise, zburase ceva din el, ca fulgii de păpădie.

A trecut o lună, două, trei, șapte… a fost vis, un vis pe care niciodată nu mi-l voi putea explica pe deplin. Un vis precis și adevărat, un vis coborât din alte lumi, un vis care părea rupt de pământ… Acum, când vorbesc despre el, mi-e puțin frică ca de o nebunie, ca de ceva care nu putea fi real.

De undeva (nu îndraznesc să spun) au apărut două maici și între ele un adolescent de 11, 12 ani, păr auriu, ochi mari și vii, de culoarea cerului… am întins un braț, mă temeam, mi se părea iluzie, o iluzie stranie, creștere și descreștere a obsesiei mele, eul dorințelor mele.

Nu știu cât a durat visul… poate secunde, dar mie mi s-a părut o eternitate. La început nu i-am dat atenție…era ora zece, asta cred, când am intrat în baie, am lăsat apa să curgă, am intrat în vană, m-am întins, brusc m-am trezit din visare, cu adolescentul acela cu părul auriu  și ochi îndreptați spre mine… seducător și fin, mă  privea cu un fel de curiozitate și în jurul lui plutea un abur, ceva ca un abur, ceva subtil, greu de fixat. Întorcându-mi trupul am vrut să-l ating… eram îngrozită, o teamă ca un spasm mă crispa, iar brațul pe care am vrut să-l întind spre el, se opunea, se transforma treptat în ceva rigid și refuza să mă asculte.

L-am mângăiat doar cu o privire în vâzduh, bucuria a ceva fără nume mă volatiliza… brusc totul s-a topit, a dispărut ca o dâră de fum… poate nu a fost decât halucinație, simplă halucinație… vis, visul cu el, visul cu cele două maici, și totuși persista timid în mine. Mă simțeam într-un fel bine, mă dăruisem apei, doar capul și sânii îmi erau descoperiți, nu-mi venea să-mi scot trupul întreg din apă, ceva mă reținea s-o fac… eram împrăștiată, Radu, eu, copilul, copilul visului meu, visului nostru… el, eu și Radu, împărțită, imprăștiată, mă întrebam nebună și fericită dacă îl voi mai iubi pe Radu, picioarele lui lungi, suplețea trupului, mângăierile, senzațiile care mă străbăteau din cap până în picioare, când se apropia de mine…

Radu care mă lua în brațe, în trupul lui…împărțirea și gândul acesta mă ucidea, viața se îndepărta de mine, nu mai știam ce vreau… am rămas în apă fără să-mi dau seama că nu mai e caldă, stăteam acolo acoperită de spumă, ceva a început să-mi atrofieze bucuria…

A apărut Maria cu ceașca de cafea în mână…

-Domnișoară Cristina, apa e rece, te rog să ieși, apa s-a răcit.

Ostilă, leneșă, m-am  ridicat, mi-am șters trupul, mi l-am privit îndelung, și uluită am observat o mică protuberanță deasupra pubisului, Maria devenise stană de piatră…

-Domnișoară Cristina, domnișoară Cristina eu știu, eu mă pricep, sunteți însărcinată.

Şi-a împreunat palmele a rugăciune.Doamne cât m-am rugat pentru asta, iți multumesc Doamne, Doamne îți mulțumesc că m-ai ascultat, repeta o femeie umilă ca în transă,  mi-ai scultat Doamne rugăciunile.

Am ieșit goală din sala de baie și cu sânii strânși în palme am alergat în fața celei mai apropiate oglinzi… din sâni îmi ieșea lapte, am îngenunchiat și cu pruncul acela din vis în încercuirea brațelor mele, l-am implorat pe Dumnezeu să-i ofere tot ce există mai prețios pe pământ.

Obrazul îmi vibra de dorința de a mă uni cu cel din pântecele meu, cu cel din încercuirea brațelor mele… În sfârșit esența sângelui meu, un sânge  amestecat cu esența altui sange, sângele lui Radu era în mine, era în pântecele meu.

Copilul după care alergasem prin tot universul, copilul care m-a bântuit, copilul pe care l-am iubit cu disperare era în mine, îl purtam în mine, era în pântecele meu, se hrănea cu sângele meu, își lua viață din viața mea… Orice s-ar întâmpla, mi-am spus în gând o să te aduc pe lume, fie și cu prețul vieții mele.

În sfărșit, ziua, ziua cea mare, ziua durere, ziua bucurie și frică e lângă mine, o țin între palme și o simt dulce, adiere de iubire și totuși tremur și mă tem de ea, tremur în fața ei… e un fel de teamă viscerală, tremur înainea ei, și teama această mă consumă, e o teamă  extenuantă, te mistuie și te tulbură dar îți poate aduce și o imensă bucurie, cea mai mare  bucurie pe care o vei trăi vreodată…

Oh Doamne, totul e ca un joc, un joc ascuns, un joc care mă face să tremur inaintea lui dar și să trăiesc ceva fantastic, să realizez ce e dragostea, o dragoste revărsată în mine, curgând în mine, curgând din mine…m-am întins pe pat, mi-am desfăcut rochia de casă, (Maria îmi mângâia fruntea, suspina ușor, avea mătăniile într-o palmă, cu siguranță se ruga)… eu lungită în pat îmi palpam ușor sânii, îmi strângeam mameloanele între degete, și țâșneau firicele de lapte și gustam picăturile acelea albe ivite din ele…era o plăcere care se întindea în cercuri largi, o bucurie imensă, o bucurie care te înfiora fără ceea ce se numește orgasm…

Am sunat-o pe Nina, pe Sofia…imbold neobișnuit, eu nu le căutam, ele erau cele care mă căutau pe mine…eu eram doar elegantă cu ele, le ascultam poveștile, nesfârșitele povești, așa cum au toate femeile…voiam să le spun minunea, dar nu era bine, bucuria, bucuria întreagă trebuia să fie a lui Radu… era prea minunată ca să nu i-o ofer întreagă doar lui…

E o după amiază însorită, merg împreună cu Maria spre clinică, îmi zâmbesc interior, Maria spune că nu-i adevărat, că toată sunt numai zâmbet, un zâmbet care miroase a zambile, a măgheran strivit și că ea Maria, nu-mi înțelege starea și mă privește cu ochii auriți de dragoste… îi zâmbesc amar, îi zâmbesc șters,  mai sunt doar câteva minute până când fiecare clipă îmi va da ceea ce aștept…dar oare ce aștept? aștept bucurie, iubire, mintea, trupul și sufletul – spune ea – ți se vor umplea de iubire, în clipa când vei afla vestea.

Îmi îndrept ochii spre cer, Doamne, dacă nu o să fie așa… Întinsă pe masa de consult, sunt și speriată și fericită…e o clipă de lungă tăcere, apoi un glas, glasul doctorului meu, al Dr. Macovei… dar a mișcat…nu, nu-i adevărat, aproape strig, nu am simțit nimic… el râde, mișcarea e aproape imperceptibilă, ca o aplecare de pleoapă… privirea lui e caldă, mâna cu care îmi palpează pântecele are vibrație, pare să respire… e un miracol, copilul acesta vine printr-un miracol, asa ceva nu am mai întâlnit niciodată până acum.

Miracolul  există, e real și vine prin tine… copilul acesta și tu sunteți, nu găsesc cuvinte să mă exprim…sunteți ceva, un ceva cu care nu mă voi mai întâlni, copilul acesta trebuie să se nască…Radu, Maria, Doru au brațele pline de flori…Am lacrimi pe obraji, îmi curge nasul, Radu mi-l șterge cu batista lui, ne indreptăm spre casă, Maria spune rugăciuni, inimile noastre se împletesc, freamătă în acelaș ritm.

După o săptămână, două, trei, sunt în parc împreună cu Maria și vorbesc, vorbesc într-ana, vorbesc ca în delir despre minunea care se ascunde, care se mișcă în pântecele meu și minunea aceea îmi vorbește o limbă numai a lui, și plânge și râde și eu mă joc cu el.

Maria e în pragul râsului, își așează o palmă pe pântecele meu, îl atinge, îi spune și ea vorbe de dragoste și micuțul o aude și micuțul mă întreabă, ea cine e… și eu îi răspund zâna ta cea bună. Maria  mă ține de mână și plânge. Oftez, oftez prelung, ziua aceasta seamănă prea mult cu ziua din vis…visul acela ciudat, armonie, febră, fericire, drog.

Copilul din pântece, copilul din pântecele meu e copilul visului…Îmi trec palmele prin păr, deschid ochii mari, vreau să-mi amintesc fiecare amănunt…Dumnezeule, am uitat, trebuie să-l hrănesc, mereu îmi cere căte ceva. E încredibil ce mi se întâmplă, am stări, senzații stranii, pofte.

Aseară i-am cerut lui Radu vin, într-alta înghețată. A fi însărcinată e cel mai minunat lucru de pe pământ, ești fericită și fanatică, sceptică și învingătoare…zilele îți trec ca în vis, trăiești instinctul de a ocroti, de a poseda până la durere.

Pe tot parcursul sarcinii mele, discuțiile cu puiul meu aveau gingășie, era în ele un joc al iubirii. Îi desenan flori, inimioare și tot felul de animăluțe. Nimeni și nimic nu-mi putea  nimici visul, fantezia pentru minunea pe care o purtam în mine…

Când eram doar cu el, palmele mele îl mâmgâiau, îi spuneau vorbe de iubire, când nu-i vorbeam, îi citeam, îi scriam poezii, îi scriam scrisori de dragoste până când mâna nu mă mai asculta.

Genera în mine stări, senzații pe care nu le cunoșteam și totul era minunat, eram amețită de dor, de vraja lui pe care o așteptam. Nașterea, mă gândeam la clipa aceea cu un fel de nostalgie și mă gândeam la sânii mei între buzele lui pline și roșii.

Mistuită de un foc interior mi-i pipăiam, mi-i mângâiam și mă gândeam la ceea ce mă așteaptă…la calea pe care voi porni cu el în brațe, o cale care se sfârșește odată cu ultima ta respirație…un fel de cursă nu de zece, nu de o sută, ci de mii și mii de km. Pe un drum, nu totdeauna neted, un drum pe care există gropi, există mlaștini, dar tu alergi într-una cu puiul tău în brațe ori de mână pe viscol, pe ploaie, pe călduri toride…Condiția e să nu te oprești și să alergi, să alergi până la ultima stație în care pământul se unește cu cerul, unde poți să te joci cu norii, să-i pictezi, să faci din ei palate, să te întinzi la soare, un soare tânăr și strălucitor, alături de cel pe care l-ai adus pe lume și care va rămâne ca o prelungire a ta, a mamei tale, și a mamei mamei tale, și a tuturor celor care  au fost înaintea voastră.

Nu departe de casă am auzit glasul Mariei:

-Domnișoară Cristina, domnișoară Cristina, veniți, domnul doctor, Dr Macovei vă așteaptă de multișor.

3 august 2016,

Cu toată dragostea pentru Sasha,  Gilberta