Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

22 February 2018

ANASTASIA, NASTIA, ANA…


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - ANASTASIA, NASTIA, ANA...twitter - ANASTASIA, NASTIA, ANA...google - ANASTASIA, NASTIA, ANA...

Uneori mă întreb dacă amintirile din copilărie trebuie evocate, așternute pe hârtie sau pur și simplu povestite. Povestite devin mult mai reale, asta îmi spunea Anastasia, Nastia, Ana… Ana rusoiaca, rusoaica mea albă, fugită împreună cu cele două surori, Sonia și Mașa… fugite de revoluția bolșevică după ce au pierdut totul…

Ana, uneori reușesc s-o aduc lângă mine,  plutind ca un fum, și-i aud glasul, un  glas șoptit, un glas care mă acoperă. O ating, îmi lipesc genunchii de ai ei, ascult și trăiesc senzația unei mari bucurii… Simt un dor aproape insuportabil și o groază îndepărtatată, o fugă și o reîntoacere la amintirile trăite cândva, o apropiere și în același timp o aversiune, o teamă  de haosul, de crimele, de mizeria  care a urmat…

Ceea ce îți spun în clipa asta e o țâșnire, copilă, un fel de rememorare palidă a ceea ce a fost, a ceea ce am trăit. În viață se întâmplă lucruri care te schimbă, care schimbă ritmul lumii… în urmă rămân răni și cicatrici… Povestite, continua ea, amintirile devin adevărate, colorate și vii, transfigurate prin gestică, prin vibrația glasului. Scrise, pierd ceva din trăirea, din senzațiile pe care le-ai simțit. Prin glas retrăiești fiecare moment și fiecare amănunt devine farmec… și totul se transformă în imagini, imagini pe care le simți, le vezi și le lași să curgă. E ca și cum ai străbate un spațiu verde plin de coline, acoperit de flori, acoperit de arbori… rupi o ramură firavă și o ții strâns în palmă și știi că mai departe vei da peste alți arbori, peste  alte ramuri, peste alte flori… dalii și crizanteme în alb, bujori în roșu, trandafiri în galben… și imaginile te vor învada, te vor cuprinde, vei fi prinzoniera lor.

Imagini… multe imagini, mă prăbușesc între ele și mă ridic, și le aduc lângă mine…  Măriuca, bruna Măriucă cu ochi verzi, mereu grăbită, mereu în căutare de mici și grațioși cățeluși… mă opresc, simt o palmă delicată pe umăr, întorc fața, palma mă părăsește, e Irina… suava, blonda Irină, căreia îi spuneam ”Floarea Soarelui”, părul ei galben, auriu, prea auriu, mă încălzea și-mi dădea o stare de vară, de vară coaptă, de vară plină și rotundă, și ca din pământ o am în față pe Ioana, cinica și rebela Ioană, Ioana și mărgelele ei răsunătoare și ochii ei albaștri… pe Ioana care culegea frunze uscate, le fărămița în palmă, le răsucea în frunze și din ele își făcea un fel de trabuc pe care-l mirosea, și-l apropia de buze, de buzele mereu descuamate…

gilberta ariesanu actor iatc 141x200 - ANASTASIA, NASTIA, ANA...Imaginea celor trei e lângă mine, rămâne lângă mine și începe nebunia, extazul jocurilor  prin curți, prin grădini, și în grădini ne agățăm de crengile arborilor, le rupem frunzele și sugem sucul din ele… apoi alergăm la vale, sărim peste pietre, cădem, ne ridicăm… e valea noastră, valea din grădina Irinei, o vale plină de pietre, pietre imense, pietre mici, colorate în alb, în negru, în gri, și de mici peștișori pe care noi încercăm să-i prindem și ei ne alunecă printre degete. E o vale coborâtă din munți, o vale limpede și muzicală, vijelios muzicală. Și de la vale, fugim la tăul Velii, un tău în care apa  ne acoperă sânii, ne ajunge pănâ la umeri, ne cuprinde umerii și, dacă suntem singure, intrăm goale și ne bălăcim ore în șir în apa blândă, ușor gălbuie… ne stropim, ne îmbrâncim, ne tachinăm, râdem, scoatem sunete ciudate, sunete ca ieșite dintr-o gamă muzicală și apa e caldă,  soarele  strălucitor și fierbinte și noi înnotăm câinește, înnotăm bras, ne afundăm capul în apă, îl scoatem, ieșim și ne stoarcem părul… pe mal, ne așezăm cu brațele încrucișate peste umeri și genunchii ridicați până la sâni, până peste sâni și rămânem o vreme așa, apoi fiecare își pune cămășa pe ea… eu am o cămașă dintr-un material fin, cu mâneci largi și lungă până la glezne, Ioana, Irina și Măriuca au cămăși din bumbac sau poate din in topit, țesute și făcute în casă. Îmbrăcate, fugim spre o coastă abruptă și de sus din vârf ne rostogolim pe o iarbă moale, o iarbă mătăsoasă, până aproape de drum. E un joc care ne încântă, și-l repetăm de două, de trei, de patru, de zece ori…  aproape de casă fredonăm melodii, râdem și ne spunem glume copilărești. Nu contează că suntem murdare, nespălate și flămânde…

Aici suntem surori, prințese și regine, prințese și regine desculțe cu părul fluturând în vânt… când ploua alergam prin ploaie tot desculțe, și cămășile se lipeau de noi, și ne simțeam imense, imense și urâte și însărcinate… Seara, moarte de oboseală, adormeam cu zâmbetul pe buze… A doua zi începea iarăși nebunia… porumb copt pe jar, cartofi copți în jar… un adevărat ospăț, un ospăț numai al nostru. În unele zile, întinse pe iarbă, ne jucam cu norii, îi aranjam în  fel și chip, făceam din ei elefanți și tigrii, urși și maimuțe, mistreți și lupi, lupi cu boturi prelungi, cu boturi căscate, pregătiți să muște carne, să muște din carnea noastră. Dacă ne plictiseam, o vreme rămâneam liniștite la soare și soarele, mie, cel puțin mie, mi se părea caraghios și bătrân și prea galben, numai miere, miere de stup curgând din fagure, curgând pe degete, pe degetele mele și degetele îmi deveneau lipicioase și eu le lingeam avidă, lacomă de dulce.

La nouă, zece, unsprezece ani, împreună cu aceste fetițe, trăiam toate minunile lumii și toate acestea ne erau oferite de Ana și Ana, nu mai era doar a mea, Ana devenea Ana noastră… și seara, toate patru, ne adunam ciorchine în jurul ei și începea miracolul… Ana, din nou ea și bucuria ei nebună de a povesti, de a inventa miraculosul pe care nu l-am întâlnit la nimeni în afara ei… și mă făceam mică și în brațele ei îmi dispărea dorul de joacă, deveneam copil melancolic și visător. În poveștile ei, realul și fantasticul se suprapuneau și cuvintele curgeau ca un balsam, o aglomerare de cuvinte calde și vii, un fel de minune pentru imaginația noastră nebună. Cu ea lângă noi, ne simțeam prințese și regine, ne transformam în prințese, ne transformam în regine și poveștile ne duceau în palate de regi, ne duceau în bisericile și catedralele din țara ei ornate în aur, ornate în argint, cu pereții plini de icoane suflate cu aur sau chiar din aur masiv, și icoanele erau pline de sfinți și de sfinte îmbrăcați în veșminte negre și lungi până la pământ.

Noi ne făceam cruci și spuneam fiecare câte o rugăciune în gând. După ce ne servea cu biscuiți pe o farfurie înflorată, ne ducea în parcuri, ne  ducea în grădini și grădinile erau grădini de împărați și împărătese… și erau pline de fluturi, pline de păsări cu pene din aur și prin ierburile verzi și înalte, vedeam iepuri, iepuri speriați și căprioare, căprioare delicate și tinere. Clipele alături de ea, erau clipe privilegiate, nu ne puteam desprinde de ele, le luam cu noi, le memoram și rememoram…  ne învăța ce înseamnă frumosul, măsura, bunul simț. Simțeam viața ca un joc, un joc în care îmi interpretam toate stările, chiar și cele mai subtile, mai ascunse. Intram în diverse personaje, le gândeam, le descifram, le învățam pe de rost, le jucam.

Ana, iarărăși Ana, totdeauna când mi-o amintesc, îi văd privirea, o privire mereu mirată și-i văd buzele și mâinile calde și după pauze lungi îi aud glasul… Corpul tău e proaspăt, al meu deteriorat, fanat, și de fiecare dată îmi dai ceva din prospețimea, din fragilitatea, din imaginația ta. În clipa aceasta pe toate acestea le simt puncte de suspensie, note de subsol.

A fost cândva așa și știu că a fost și mă întreb dacă fragilitatea mea mai există, inocența, imaginația, sau toate au fost doar iluzii, simple iluzii. Ana există, a existat, a contat, întotdeauna a contat în sufletul, în imaginația mea de fetiță, în mine ca femeie… În  clipa asta o văd, o simt lângă noi, fetițe neastâmpărate, fetițe nebune, pe care le ducea imaginar în lumi necunoscute, în lumi în care domnea o ciudată îmbinare între bogăție și sărăcie, o sărăcie cu mame bolnave și copii bolnavi, acoperiți în zdrențe, cu mânuțe scheletice întinse spre cei care le ieșeau în cale… spre noi, o completa Irina… ne ducea  în lumea lor, în lumea micilor cocioabe, cocioabe în ruină, cocioabe cu prunci nevinovați, cu prunci flămânzi, bolnavi, îmbrăcați sumar, în hăinuțe rupte, atârnând în fâșii triste peste genunchii doar piele și os…  și noi fetițele vedeam plastic existența acelei lumi și imaginația noastră împletea și despletea gânduri, cuvinte nerostite și cuvinte rostite și gesturi, multe gesturi…  Inocente și naive, învățam mila, simțeam mila, o trăiam până aproape de geamăt…  Câteodată îmi strângeam tâmplele, mă refugiam în brațele ei, pluteam între vis și realitate și mă temeam ca de ceva amenințător, așa cum mă temeam de întuneric și totuși dornică de a vedea, de a cunoaște lumea aceea ciudată și împreună cu prietenele mele, de a da copiilor aceia tot avutul nostru. Într-o zi am constrâns-o, am obligat-o să ne ducă într-una din cocioabele cu oameni și copii săraci… Eram extrem de curioasă, vedeam plutind în jurul acelor căsuțe, o taină, un mister care-mi înfiora sufletul… alteori vedeam totul șters, înecat în fum și în ceață…

Mi-aduc aminte de clipa în care a spus, ei bine, da. Îi văd zâmbetul, o văd rezemată de pervazul geamului,  rămasă o vreme așa, apoi  întoarsă spre noi… cu un glas blând, muzical și nelipsitul accent străin, imposibil de rezistat. Și nu i-a fost greu să  găsească o astfel de căsuță…  Aproape de casa Irinei, pe un deal abrupt,  era o colibă, un fel de colibă cu un singur gemuleț acoperit de praf, acoperit de fum și înăuntru haine rupte, aruncate la întâmplare, plită ruginită și miros, un miros greu,  mirosul sărăciei. În căsuța aceea amărâtă (o căsuță în ruină, acoperită cu stuf, ca  în cărțile mele de povești) trăiau două femei cu cinci copii palizi, cu fețe supte, ochii adânciți în orbite, îmbrăcați în haine peticite, în haine rupte, zdrențuite… Ana, Nastia cea cu sânge albastru, cea descinsă dintr-un palat, aristocrata, pe unul l-a luat în brațe, pe altul de mână, iar noi, fetițele, fetițe care nu știau ce înseamnă foamea și  frigul, împreună cu cele două femei ne-am îndreptat spre casa Irinei, o casă de oameni bogați… Ana i-a luat în brațe și, pe rând, unul căte unul, i-a dus și i-a spălat în valea aceea tumultoasă, în valea noastră muzicală… apoi în bucătărie, i-a hrănit cu ce a găsit mai bun și  celor două femei le-a strecurat discret ceva în buzunare. Copiii, copiii aceia palizi, galbeni ca grăunțele pe care le dădeam porumbelor, nu știau să zâmbească, ne priveau într-un fel ciudat, întrebător, nu știau cine suntem, nu știau de ce facem asta pentru ei… păreau speriați, cred, și fericiți de ceea ce li se întâmpla, era ca o ieșire din întuneric, o ieșire spre lumină, spre o altă viață… Din pușculița mea le-am cumpărat ciocolată și bomboane. M-au privit mirați, nu îndrăzneau să desfacă hârtia de pe ciocolată, o strângeau în palme ca pe ceva necunoscut și prețios prin culori. Am desfăcut una singură și am împărțit-o în cinci, am mușcat o bucățică și i-am îndemnat s-o facă și ei, le-am spus că e dulce și că e de mâncat… Apoi i-am cuprins în cercul brațelor și le-am spus că îi iubesc și că vara viitoare o să le aduc multe, multe jucării, multă ciocolată și multe bomboane.

Înainte de întoarcerea acasă le-am făcut o ultimă vizită și Ana l-a luat pe cel mic în brațe, l-a lipit de ea, apoi i-a sărutat pe fiecare și din ușa deschisă a avut o discuție cu cele două femei, o discuție amară, crudă… pentru prima oară  am văzut-o în dilemă. Nu știa, nu putea  să realizeze miracolul… apoi a spus, aproape în șoaptă, a spus ca o rugăciune… dragii mei, dragile mele să vă ajute Dumnezeu.

gilberta ariesanu 153x200 - ANASTASIA, NASTIA, ANA...Am părăsit căsuța triste, Ana a tras ușa după ea și a ieșit cu lacrimi în ochi. Pe drum, nu a scos nici un cuvânt, era buimacă, nările îi fremătau. Seara înainte de culcare, m-a îmbrățișat strâns și mi-a  spus cu glas scăzut, un glas șoptit…  sunt mâhnită și aș vrea să uit tot ce e în jur, în jurul meu, în jurul nostru…  să uit toate păcatele lumii, fie și pentru o singură clipă. Sărăcia, mizeria mă desfigurează, mă transformă într-un fel de ruină, într-un fel de statuie mută. A surâs, dar surâsul i s-a frânt într-un suspin… am atins-o, am cuprins-o în brațele mele și mi se parea că alături de noi, sunt și puii aceia micuți, cu priviri încețoșate, priviri în pragul plânsului. Copii chinuiți, flămânzi, murdari, speriați, nesiguri, luptând cu disperare pentru supraviețuire, pentru viață. Câteodată, simt că trăiesc pentru ai face pe alții să trăiască și trebuie să fac un efort îngrozitor ca să nu plâng în fața lor… și atunci mă las în voia vieții, care curge în mine și alături de mine… În clipa asta, scriind, simt ceva ciudat, mă opresc, citesc două, trei fragmente și mi se par goale, lipsite de emoție și vreau să refac totul… copilăria, la început un regret, o mică durere, o durere care treptat crește în tine, te roade, te mistuie, dar fără ea, te simți obosită, pustie. Ai vrea cu disperare să redevii iarăși copil, dar sunt copil, îmi spun asta de nenumărate ori. În adâncul meu toată viața am rămas copil și amintirile acelea îndepărtate se aseamănă cu un narcotic… alteori, retrăindu-le, simt o panică absurdă, acele jocuri lasă în fiecare un ecou profund, ți se par ireale, le visezi cu ochii deschiși… și în toate o găsesc, o aduc și pe Ana…

Ana care trăise, care stăbătuse iadul, care știa ce înseamnă foamea, coșmarul, haosul, o lume vânată așa cum vânezi jivinele. Uneori spunea că i-au rămas doar bucăți de memorie, bucăți vătuite de memorie… dar că, în bucățile acelea de memorie viețuia Stalin, Stalin demonul, Stalin monstrul necruțător, monstrul care ucidea… a fi rus, a fi rus  alb, însemna păcat, însemna exil, însemna deportare, moarte și sânge… însemna Siberia. Ana, în astfel de clipe, era doar nefericire și nu putea fi altfel… mama ucisă în fața ei, tatăl deportat în Siberia, fratele împușcat în organele genitale, după trei zile mort într-un spital periferic, și alte și alte monstruozități… toate adunate, scrise în caiete bine ascunse, încuiate, în scrinul din odaia ei. Ororile de atunci au mutilat-o, au schilodit-o sufletește, i-au străbătut mulți ani viața…  nimic n-a uitat,  nimic nu a putut ierta. Îmi spunea că totul e gravat, tatuat pe trupul și în inima ei…  zăpadă, sânge pe un câmp vast, o fetiță răstignită, trei bestii umane și sânge, sănge rămas, scris pe albul acelei zăpezi, un sânge pe care l-a vrut un Dumnezeu orb… un simplu semn… asta a rămas, un semn însângerat, dar asta nu conta…

Din clipa aceea conta doar durerea, scârba, groaza care-i revenea în minte, în suflet, în carne, fuga de bărbat, de bărbatul pe care-l vedea ca pe o bestie înspăimântătoare, insuportabilă. Avea convingerea că niciodată nu va mai putea suporta atingerea vreunuia dintre ei. Fizionomia, gesturile lor îi dădeau senzație de sufocare, senzație de vomă. S-a gândit la sinucidere, a găsit și argumente pentru a o face, vedea și revedea scena, vedea fiecare bucată din ea, vedea chipurile celor trei, stigmatul crimei imprimat pe ele.

Ei vânătorii roșii, ea vânatul alb… Povestea a rămas în ea cu iz de îngropăciune și a început să urască, indiferent ce a urmat, unde a ajuns, o ură care a stingherit-o toată viața ca o anomalie, ca o haină ruptă si murdară. Poate de aici o sensibilitate aproape morbidă, spaimă, neliniște, teamă de oameni și de viață… A ajuns aici, ascunsă într-un tren de marfă, și a început să urască, să-și urască țara, să refuze să-i mai vorbească limba… și totul, totul a început de la zero. În primii ani dădea lecții de limbi străine, lecții de dans… ar fi făcut orice, ar fi spălat podele, ar fi măturat străzi, ar fi cărat morți în spate… orice, dar să supraviețuiască…

Începând să cresc, mă vedeam, mă regăseam în ea, mă transformam în ea. Amintirile despre ea înseamnau milă, o milă devorantă, dar și bucurie, și iubire, și admirație, și chef nebun de a hoinări în afara orașului, și asta făceam ca și cum am fi fost doar noi două pe pământ… odată ivite amintirile acestea e ca si cum aș bea o licoare amară combinată cu o alta vrăjită sau aș spune bună seara dragă, iubită Lună, și i-aș oferi un braț plin de imortele și aș întreba, cumpărați Imortele doamnă?…

Imposibil de uitat vacanțele petrecute alături de ea, căsuțele țărănești, dealurile și pădurile, mi se păreau mai întinse decât tot pământul. Câmpurile erau pline de vrajă… parcele cu porumb, altele cu floarea soarelului… lanuri de grâu presărate cu maci, cu flori de toate culorile… Deasupra păsări, albine și fluturi… tot ce vedeam mă atrăgea și intram pe furiș, mică hoață în lanurile de grâu și pitită rupeam florile și făceam mici buchețele pentru prietenele mele, pentru Ana. În grădini,  cădeam printre crengile încărcate cu fructe, dansam și cântam căntece de greier… meri și caiși, vișini și cireși  și noi, noi fetițe nebune, ne cățăram pe ei, rupeam fructul crud și-l mușcam cu lăcomie… îi aduceam și Anei fructe crude și verzi, fructe care-ți strepezeau dinții. În apropierea caselor,  mici grădini pline cu legume…  mâncam pătrunjel crud, mâncam ceapă crudă, mâncam roșii, mâncam tot ce găseam.

Diminețile, culegeam trandafiri pentru Ana, trandafiri galbeni, dalii, dalii cu lujere lungi, cu lujere subțiri, transparente aproape, și petale albe, străvezii și gingașe, ușor umede de rouă, ca lacrimile, lacrimi pregătite să curgă. Irina avea unsprezece ani, inocentă și visătoare își lipea florile de piept, mi-e dor de natura ei fragilă, și de Ioana mi-e dor… pasiunea ei pentru abstract mă atrăgea, și de Măriuca, de natura ei sălbatică îmbinată cu o mare blândețe în preajma micilor animale. Toate patru, ascultam basmele Anei, ca cineva care a fost drogat și se trezea în cea mai idilică dintre dimineți, renăscut, altul.

Spre apusul soarelui se întorceau animalele de pe câmp. Vite și vițeluși, pas domol, priviri blânde. Pentru Ana era ceasul cel mai frumos al zilei, umbra, cerul, un cer nesfârșit, apoi seara, luna, stele coborâte peste noi… și liniște, o liniște care învăluia, cuprindea totul. Niciodată nu am mai cunoscut asemenea bucurii…. satele mi se păreau scose din cărțile de povești și totul era colorat, echilibrat, bine așezat. Vitele cu ugerile pline, însetate, se grăbeau spre jgheabul cu apă proaspătă. În grajd urma mulsul… mulsul vitelor mi se părea un fel de ceremonial, priveam cum le țâșnește laptele din țâțe și una din fete  îmi dădea să beau din lichidul acela prospăt muls, călduț și spumos.

Lumea de la țară mi se părea ciudată, misterioasă, și doream cu ardoare să rămân pentru totdeauna acolo. Câteodată mă îmbrăcam în haine țărănești și mi se părea că nu mai sunt eu… eram altfel, eram vie și strălucitoare… îmi plăceau câmpurile, îmi plăcea să fiu țărancă, simplă țărancă, să am o turmă de oi, să merg cu ele la păscut, să le mulg, să le beau laptele, să fac brânză și urdă. Îmi plăcea tot ce avea legătură cu satul… și stelele, mici luminițe pe cer și luna erau altfel, aveau o altă culoare și o altă strălucire și-mi plăcea să le privesc ceasuri întregi. Mă invadau, le luam cu mine, le luam în mine… eram prietena și complicea lor. Odată cu înserarea mergeam pe marginea unui tău și ascultam sub clar de lună, orăcăitul broaștelor. Luam în palme ouă de broaște și, gelatinoase, ne alunecau din mâini. Încercam să prindem câte un brotăcel, erau mici, aveau un mers leneș, puteau fi confundați cu iarba din jur… La țară trăiam bucurii mari, necunoscute, dar vara, vara era atât de scurtă… și eu o doream veșnică… în ea se afla jocul vacanțelor, jocuri fără orar și fără clopoțelul intrării în clasă.

Miresmele verii, văzduhul cald al serilor și nopților era un balsam pentru Ana. Mi-au rămas  în amintire căsuțele mari și mici, care la apusul soarelui se profilau pe cer, ca niște vitralii. Ana mă punea în fiecare seară să citesc și într-un caiet să-mi trec senzațiile, sentimentele din ziua aceea. Semăna cu un fel de autosfâșiere, dar o făceam. Când rămâneam noi două, îmi spunea povești cu Rusalce, mă lipea de ea, îmi mângâia părul și mă săruta. În camera mare unde ne refugiam și căreia noi îi spuneam salon, Ana cânta la un instrument numit balalaică, iar eu, ghemuită la piciorele ei, o ascultam senină  și-mi era bine, nespus de bine. Ceva bloca în mine dorința jocurilor de afară. Muzica, atunci și acum, trezea în mine o anumită melancolie, și asta se întâmplă și când mă zvârcolesc de durere sau când pierd un fragment scris pe cine știe ce hârtiuță sau când îmi lipsește energia de a scrie, fie și un singur rând.

gilberta 165x110 - ANASTASIA, NASTIA, ANA...În vacanțele petrecute la țară, copiii povesteau cu un fel de voluptate despre strigoi și strigoaice, un fel de fantome care aveau coadă la spate, care luau laptele de la vite și făceau ca pământul să nu mai rodească… și mai spuneau că la miezul nopții, dacă ești afară, luna îți suge tot sângele. Când venea și Ana, simțeam nevoia s-o strâng în brațe și să plâng de fericire cu obrazul lipit de al ei. Dacă se întâmpla să cad fugind, stăpâna casei îmi tampona locul rănit cu o loțiune care mirosea a camfor, iar Ana îmi mângâia zgărietura, mi-o săruta și odată cu sărutul ei durerea dispărea ca atinsă de o baghetă magică. Duminica, de obicei rămâneam singure acasă, noaptea la țară uneori e întunecată și mă temeam și mă lipeam de ea și totul mi se părea trist. Dacă nu era nimeni lângă mine, mă podidea plânsul și în jur vedeam noapte, sufocare, durere și, exasperată, așteptam dimineața. Spre sfârșitul verii, Irina a făcut o coli-enterită și a rămas mai multe zile în pat. Am rămas lângă ea, astfel am văzut, am învățat cum se îngrijește un bolnav. Apoi a urmat boala mea, scarlatină, o nimica toată, am spus, după ce m-am ridicat din pat. Urâtă boală, sosită la vreme nepotrivită. M-a tratat o doamnă doctor cu obraz uscat și ochi întunecați, dar cu leacuri și mâini binecuvântate. Ana, rusoaica fugară, nu s-a dezlipit nici o clipă de lângă mine… așezată pe un scaun, își sprijinea tâmpla pe marginea patului meu… uneori îi auzeam respirația, îi simțeam palmele plimbându-se pe conturul chipului meu slăbit… atingerea lor era blândă, răcoroasă și avea tresărirea, tremurul unui orb, a cuiva fără vedere. Îmi transmitea o căldură incredibilă și nu știam dacă e vis sau realitate. Nu mai simțeam materialitatea aerului care mă înconjura, ceva ca o ceață plutea în jurul meu… un fel de fum care în unele clipe mă speria, alteori îmi dădea un fel de senzație caldă și dulce, ceva care semăna cu căldura soarelui în miez de primăvară. Odată temperatura scăzută m-am simțit timidă, speriată, minusculă gâză, simplu semn de întrebare ascuns în spatele cortinei. Ceva se întâmplase și nu știiam ce… ușoară, pluteam ca un fulg bezmetic prin aer.

Într-o dimineață m-am trezit vie, mi-am privit mâinile, erau transparente și încheieturile subțiri ca niște bețe, simple oase care m-au îngrozit… și am văzut-o pe  Ana aplecată peste mine,  i-am auzit glasul… ești o mică vrăbiuță, un fluture mic și delicat, care trebuie să învețe să zboare, să zboare din nou. Mi-am plimbat mâna pe gât, pe față, pe frunte, pe creștet, creștetul meu era gol, nu mai aveam păr, am început să plâng, să plâng în hohote…  Ana, Ana s-a aplecat, a luat de la piciorul patului o claie de păr, un păr de culoarea castanei, dar îmbâcsit, încurcat… e părul tău copilă, dar în locul lui o să-ți crească un alt păr, un păr de aur și așa s-a întâmplat… într-o bună zi mi-am contemplat părul în oglidă, un păr mult mai deschis, mai strălucitor și viu. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Revenirea a fost ca o plutire în văzduh, ca un zbor către îngerul meu păzitor și zâmbeam și zâmbetul îmi era plin de ceva ascuns, de ceva numai al meu și al ei și acum știam că  nu există strigoi și strigoaice și că luna nu-mi suge sângele în miez de noapte și eram fericită că sunt și simțeam miros de toamnă, miros de început de an școlar și simțeam miros de cerneală și auzeam nucile căzând pocnind… și am simțit brusc nevoia de a citi, nevoia de a scrie, nevoia de a fi eroină.

Con amor, para mi pequeño Enrique.

Gilberta Ariesanu, Studii de Arta Dramatica, Liber profesionist

 

© 2016 – 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcuta numai în limita a 500 de caractere, dar fară a depași jumătate din știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se va realiza doar cu precizarea “Preluat integral de pe https://gazetadespania.es” – întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - ANASTASIA, NASTIA, ANA...twitter - ANASTASIA, NASTIA, ANA...google - ANASTASIA, NASTIA, ANA...

Tags: , , , ,

More Stories From Cultură