Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

23 January 2018

TINERII ACEIA…


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - TINERII ACEIA...twitter - TINERII ACEIA...google - TINERII ACEIA...

Deasupra mea tăcerea se întinde ca o furtună care se apropie și atunci încerc să evadez, încerc să ies din trupul meu, să fug de mine, să fug de gesturile mele, de gândurile, de cuvintele, de sentimentele mele…

Deasupra mea tăcerea se întinde ca o furtună care se apropie și atunci încerc să evadez, încerc să ies din trupul meu, să fug de mine, să fug de gesturile mele, de gândurile, de cuvintele, de sentimentele mele… ceva înlăuntrul meu geme, se frământă și gîndurile îmi fug în zeci și zeci de direcții, dispersate se ascund, imaginația îmi devine capricioasă… o mare parte din senzațiile mele devin suspendate într-o lume ciudată, o lume absurdă și sunt uluită de ce mi se întâmplă…

Evadată, ieșită din mine, vreau să alerg desculță prin iarbă umedă, prin zăpadă fierbinte sau să stau de vorbă cu cineva: ființă omenească, copac, floare, jivină, pământ, apă, soare și cer… piatră murdară de caldarâm, șarpe, broască, paianjen. Această stare, această nebunie o simt uneori în mine și lângă mine și o simt și confortabilă și inconfortabilă… e un fel de tristesse și în același timp  orgie frenetică, un fel de orgie  care mistuie și doare și mă tem de ea.

În unele momente o cred simplă iluzie dăruită de viață în scopuri pe care nu le cunosc. În alte clipe o simt furioasă și speriată, nesigură, timidă, dispare, apare, dispare din nou și iarăși apare transformată în pulbere, în segmente mărunte de cristal, un cristal care înțeapă mai rău decât un spin otrăvit… iar altadată se indepărteaza iar eu, fericită  ca un copil, încep să funcționez, să revin la normalitate, o normalitate inocentă în care e cuprinsă bucuria  nebunia și chinul vieții mele de artistă, de a fi din nou artistă, de a trăi și simți lumea adevărată care e în mine.

Momentul acela e mai dulce ca ambrozia zeilor, și mintea mi se limpezește, senzațiile care mă copleșesc îmi depășesc anxietatea, starea mea cea de toate zilele și sunt încărcate de ceva blând și cald care mă liniștește, îmi dă toate cuvintele pierdute într-un exil fără nume, într-un exil  fără formă… Devin sinceră și în jurul meu totul se extinde,  totu se dilată, se clarifică.

gilberta ariesanu 153x200 - TINERII ACEIA...Afară e vreme închisă, cer mohorât fără lună… sunt în pat și scriu, scriu ca de obicei pe genunchi, desigur e noapte, noapte târziu, ar trebui să mă opresc, dar nu pot, nu am chef, nu am destul curaj s-o fac, de fapt sunt flămândă de literă, de silabă, de cuvânt, de cuvântul scris, de cuvântul rostit pentru tot ceea ce văd, pentru tot ceea ce sângerez…

Scrisul e un fel de a-mi spune că trăiesc, că sunt vie, că sunt așa cum vreau să fiu. Poate ar trebui să mă opresc, și vă spun vouă fiecăruia, mai cu seamă celor flămânzi, celor fără adăpost, să-mi spun mie însămi, Noapte bună draga mea… Turgheniev spune undeva ”Și să le-ajute Domnul tuturor celor ce rătăcesc fără adăpost”… Scrisul e ca o călătorie la care nu poți renunța.

Dumnezeule, ce chin, te împiedeci la fiecare cuvânt, la fiecare gest, dar ceva freamătă în tine, suspină și geme  într-un colț întunecat, în care orice atingere ți-e interzisă, chiar și atunci când cuvintele așternute pe hârtie sunt perverse și false, goale și artificiale, nu poți renunța la ele… Atingându-le simți o mare bucurie dar și o mare durere și le mângâi cu prudență ca nu cumva printr-o mișcare violentă să strici frumusețea pe care o bănuiești, o simți în ele…

Și totul seamănă cu un posibil joc de a șoarecele și pisica. Ochii îți sunt obosiți, te dor, te ustură, îi freci, dar mergi mai departe, atrasă de albele corole ale crinilor imperiali, deschiși în cinstea unei ființe pe care o iubești, și le simți gustul, și le simți parfumul pe care-l absorbi ca pe vremea copilăriei, și mai știi că în cuvintele așezate ca într-un joc pe foaia albă există dragoste, boli, deznădejde, femei și bărbați  și copii, mulți copii și în toate acestea simți culorile… culori vii și culori moarte, ochi vii și ochi morți… fâșii lungi de catifea albastră, și le mai simți și sunetele, bucurie și geamăt, geamătul întunericului fixat în ele… și le auzi plânsul, le auzi suspinul…

Lumină,  întuneric, lumina si intunericul se succed sub măna mea care scrie… un întuneric în care să nu poți pipăi un chip omenesc, să nu poți pipăi o floare, să nu poți atinge ramurile unui cais, să nu poți vedea pământul pe care calci, verdeața firului de iarbă, zborul unui fluture, o vrabie care-și face cuibul sub streașina casei tale, fășia lungă de catifea albastră.

Iată durerea, cumplita durere în care trăiesti o noapte fără margini, o noapte fără sfârșit și în care există doar bocet și tânguire…și atunci nu poți să nu spui: dar eu sunt fericită, fericirea e hrana, bucuria mea.

O lume în care există lumină, o lumină care te învăluie, e mereu frumoasă, dar cu siguranță nu pentru toți… îi văd pe cei care au suprimat vieți, au smuls brațe, au smuls picioare, au lăsat făpturi omenești fără vedere și, din înaltul cerului, i-au  aruncat în mlaștini, i-au aruncat în grote fără soare, fără lumină, și atunci mă năpădesc aducerile aminte și știu că nu doarme nimeni nici în cer și nici pe pământ… în cimitire… doar în cimitire se doarme, dorm morții tineri, tinerii aceia care nu ar trebui să fie morți, și tinerii aceia, numai freamăt și lumină, își vorbesc în șoaptă și îngenunchiați ei fac mătănii pentru noi cei vinovați și mătăniile le fac pe un pământ mustind de sânge, pământ ud de lacrimile lor și ei tinerii, tinerii aceia așteaptă învierea veacurilor ce au să vină și ceasul unei mânii grele, a unei mânii ucigașe.

As vrea sa readuc acel timp fără calendar, fără identitate, as vrea să descifrez ceea ce a fost, ceea ce conține acel timp incert, însângerat, un timp care s-a năruit, in care totul s-a transformat in abur, in nălucire…

Iarba de sub trupul meu râde și plânge, plânge de dorul meu… cuvântul iarbă, iarbă, și frunze, și păpădii, sărmane păpădii cu tije lungi și zemoase, un fel de lichid lăptos, pe care eu îl sug, îl sug ca pe o licoare, o licoare care-mi dă puteri, forță, porunci, supunere și cuvinte și totul se transformă în mișcare, în învălmășală  de litere, învălmășeață de silabe, învălmășeală de cuvinte, cuvinte pe care le aștept. Poate că vreau să intru în magia, în vraja lor…deasupra zumzet de albine, ciripit de păsări, fluturi si succesiune de sunete, sunete vagi de greier pe care le fixez în mine, mă cufund în ele.

Cerul, soarele, lumina, o picătură din univers, moștenirea mea strălucitoare, dulce, caldă, seducătoare ca o îmbrățișare… și în apropiere aud un foșnet, o zbatere de aripi, ciripitul câtorva vrăbii.

Mă ridic, îmi așez ordonat perlele pe gât, îmi pun pantalonii negri de mătase, mă așez ca un mic Buda, cu picioarele încrucișate sub mine, îmi ridic părul de pe frunte și ca și cum, aș fi înstalată la biroul meu  încep să scriu… singurătatea de aici mă ajută… doar cerul,  Dumnezeu și eu… arbuști pitici, flori sălbatice, eu, singură, cu desăvârșire singură… doar gânduri și imagini, imagini și nesiguranța de a nu ști cum să le captez.

O clipă, una singură, să-mi prind gândul, să-mi prind cuvântul, cuvintele refuz și cedare… nu, nu e bine… cuvântul… trebuie să-l așez altfel în pagină, să-i dau singularitate, să i-o pecetluiesc și apoi să pornesc corabia, să ridic pânzele, să-i dau drumul la apă.

Cuvântul, am inima înghețată și plâng… imaginatia mea l-a construit ca pe un obiect de sticlă, ca pe ceva deosebit de fragil, deosebit de prețios, și-l iubeam, și-l iubesc, și-l țineam, și-l țin strâns între palmele mele ca nu cumva să fie atins de vreo ființă omenească. Eram, sunt creatoarea, stăpâna,  păzitoarea și  prezicătoarea lui: Neștiută de nimeni era o cetate a orbilor.

Odată unul din orbi le vorbește celorlalți despre cer și soare,  despre stele și lună, despre mări și oceane, despre munți, păduri și ape.. despre câmpii și flori, despre animale și păsări zburătoare, despre lumină și vedere….

”Dă-ne trupul luminii să-l pipăim au strigat ei în cor”.

“Nu pot! Voi nu ați cunoscut niciodată lumina…”

“Ce vrei atunci? De ce ne torturezi cu imaginația ta despre lumină, despre soare, când nici tu nu le vezi… ești ca și noi, trăiești într-o lume a întunericului”, strigau blestemând și pipăindu-i orbitele goale.

Atunci unul dintre ei a ridicat toiagul urlând ca o fiară și în urma lui toți cu toiegele ridicate, loveau în gol hăituindu-l  ca pe un animal sălbatic, un animal schilod și netrebnic…

Și el, întâiul, singurul care a vorbit despre lumină și soare se zvârcolea în frunzișul putred, între spinii și viermuiala dintre ei, crezind cu tărie că se împlinește în lumină adevărată. A vrut să dezlănțuie în semenii lui aspirația solarizării ființei, a libertății, a adevărului, chiar dacă el  n-a văzut încă soarele în văpaia căruia vroia să ardă. Simțea însă cu durere cum putrezesc atâția ochi sub pleoape moarte,  pleoape de plumb… ochi care nu vor să se deschidă, nu vor să vadă.

Dar într-o zi , hăituitul de viziuni solare, se va întoarce în cetate cu o torță aprinsă și atunci un adevăr, un adevăr înspăimântător va ieși la lumină.

Zaragoza 6 iunie 2016, cu dragoste pentru Sasha,  Gilberta    

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - TINERII ACEIA...twitter - TINERII ACEIA...google - TINERII ACEIA...

Tags: , , , , , , ,

More Stories From Cultură