SISTEMUL SANITAR DIN ROMÂNIA NE OMOARĂ CU ZILE

Un editorial din seria Anonim de Zaragoza, ce are ca și temă sistemul medical din România, cu adevăruri din cadrul acestuia.

În spitalele din România, vedem părinți cărora copiii le mor în brațe pentru că nu le mai pot asigura tratamentul, bătrâni bolnavi cărora pensia nu le mai ajunge să cumpere medicamentele scumpe sau să plătească analizele. Din 2006, avem o lege a sănătății și tot de atunci ni se tot promite „reforma“. Legea ne obligă pe toți la cotizaţii, în schimb ni se oferă promisiunea că, atunci când vom avea nevoie de servicii medicale, statul le va plăti total sau le va compensa. În realitate, dacă vrei să te tratezi, scoți bani din buzunar în multe cazuri….

Sistemul de sănătate românesc este în comă de ani buni. Cel mai recent raport care analizează sistemele medicale din Europa nu face decât să confirme ceea ce bolnavii trăiesc pe pielea lor zilnic în spitale și cabinete medicale. Tratamente fără rezultate, lipsa de comunicare și informare, infecții luate din spital, corupție, mortalitate ridicată și medici descurajați. Par elemente dintr-un film de groză, care, din păcate, ilustrează realitatea unui sistem de sănătate ce se vrea european.

Cum de nu mai răspundem la tratamente? Răspunsul este simplu, ajungem la medic târziu, atunci când puține medicamente ne mai pot ajuta. Asta, pentru că România nu pune accent pe educația medicală și pe programe de prevenție. „Rezultatele proaste apar din cauza politicilor de sănătate care nu se bazează pe prevenție. Bolile nu sunt diagnosticate în stadii incipiente. Majoritatea pacienților vin cu boli în stadiu avansat, care sunt greu de tratat. Este mai greu să ai un rezultat bun dacă bolnavul are un cancer avansat sau tuberculoză netratată la timp. Prin rețeaua medicilor de familie trebuie dezvoltată prevenția. În România nu există nici măcar o anchetă epidemiologică în care să se arate care este starea de sănătate a populației și care să indice exact problemele din sistemul medical.

Ocupam Primul loc în Europa la mortalitatea infantilă! România înregistrează în continuare mari probleme când vine vorba de mortalitatea infantilă și supravieţuirea în cazurile de cancer. La fiecare cinci ore, în România, un copil mai mic de un an moare. Așa am ajuns să fim pe primul loc în Europa la mortalitatea infantilă. Urmărirea gravidei și a copilului lasă de dorit. „Și aici este vorba de prevenție, de urmărirea gravidei și a copilului. Asta ține și de educația făcută populației și de activitatea medicinei primare. La noi încă există femei care vin prima dată la spital atunci când nasc. În mortalitatea infantilă trebuie umblat la politica de vaccinare, la prevenția rahitismului, a malnutriției.

Societatea și sistemul de sănătate! Pentru a construi spitale și pentru a le întreține este nevoie de mai mulți bani decât pot aduce în mod direct beneficiarii acelor spitale. Nu trebuie inventat nimic nou. Sistemul de asigurări rezolvă acestă chestiune. Plătești în mod regulat pentru un serviciu de care, în principiu, nu beneficiezi în mod regulat. Asigurarea, pe lângă faptul că este o măsură de precauție, are o putere de investiție printr-o solidaritate implicită și asumată. Din aceste sume cumulate, ale celor care se asigură, se pot construi și întreține spitale și clinici, se poate investi, se poate finanța formarea continuă a medicilor. Pe scurt, doar asigurările pot întreține un sistem de sănătate.

Ceea ce s-ar constata ar fi faptul că medicina nu se poate practica astăzi decât prin mijloace care depășesc atât puterea de investiție materială pe care o poate face strict individual un medic dar și capacitatea directă de plată pe care o poate face în general un pacient. Un stetoscop, un pat de consultație, un cabinet medical nu sunt sufiente tot așa cum un salariu, două, trei nu ar fi suficiente pentru o intervenție medicală mai complexă. Stomatologia se poate practica la nivel individual iar piața liberă a rezolvat problema, însă neurochirurgia, de pildă,  nu se poate practica în regim de inițiativă individuală privată. Pe scurt este nevoie de investiții în spitale.

Soluția trebuie să fie una care privește sistemul în întregul lui. Societatea are nevoie să reasume explicit, prin dezbatere publică, forma sistemului de sănătate. Asta pentru că sursa actualului sistem vine dintr-o altă ordine politică, una impusă, una vădit falimentară și care între timp a fost contestată printr-o revoluție. Cum chestiunea sănătății este una eminamente socială și politică, societatea trebuie să o ia în discuție ca atare, public. Discuția trebuie pur și simplu deschisă.

Cine gestionează sistemul de sănătate? Dar dacă sistemul de sănătate este prin natura lui social și implică o investiție solidară, el nu trebuie să fie automat etatist. Iluzia este aceea că statul are o mai mare putere de investiție și de control și că prin urmare ar fi un gestionar mai bun. Așa cum se știe, statul nu este cineva sau ceva diferit de cetățenii care-l formează. Statul nu poate oferi mai mult decât cetățenii care-l formează își pot oferi. Statul nu este un miraculos sac fără fund de unde pot veni la nesfârșit beneficii. Nici măcar înainte de ’89, acel stat, îndrăgit astăzi de unii cu o patimă ce depășește orice rațiune politică, nu avea mai mulți bani decât puteau produce membrii lui egali în toate. Gratuitatea serviciilor medicale era și este o iluzie. Este un fel de a vorbi, un fel de a se minți. Chiar dacă nu plătesc direct un serviciu medical, asta nu înseamnă că este gratuit.

Astăzi, iluziei comuniste i s-a adăugat o ipocrizie generalizată. Căci, deși, „e gratuit” (dar nu este, pentru că sistemul actual se bazează pe asigurările de sănătate), totuși, cu rare excepții, trebuie plătit ceva în plus, o șpagă, una care nu este deloc simbolică, care nu este, așa cum ne mințim frumos, o „atenție”. Ce știm astăzi este că statul, statul român, e un gestionar ineficace și că sistemul de sănătate are probleme. Soluția nu se poate reduce nicidecum doar la mărirea salariilor medicilor, ci la liberalizarea sistemului. Probabil că aceasta nu poate fi o soluție pentru toată lumea, dar statului trebuie să i se ia acest privilegiu aproape totalitar de a gestiona asigurările de sănătate.

Se poate imagina oricând un sistem mixt, un sistem cu un regim de asigurări de bază, obligatoriu, gestionat de stat (dacă asta ar rezulta în urma dezbateri publice) la care să se adauge un regim complementar de asigurări private în proporții diferite. Ar trebuie să te poți folosi de asigurare, în funcție de alegerea ta, în funcție de cât ai investit în aceasta și indiferent de spital, public sau privat.

Cum stabilesc cine trăiește și cine moare?!   Vorbim, însă, de reglementările după care funcționează serviciul, care sunt, în parte, aberante. Pacienții, imobilizați sau parțial imobilizați, sunt puși pe drumuri, puși să dea telefoane ca să se informeze, plimbați pe la notar, unde achită nota, etc., toate aceste piedici îngrădind în fapt accesul la serviciile la care AU DREPTUL.

De ce nu ne lăsaţi pe noi să alegem unde să ne tratăm?! Reprezentanţii pacienţilor din România spun că principala cauză a fenomenului este lipsa unui mecanism eficient de prioritizare a nevoilor pacienţilor, cât şi numărul insuficient de cabinete de familie. Concret, aceştia susţin că oamenii se înghesuie la urgenţă pentru că nu au de ales. De exemplu, dacă o persoană are nevoie de ajutor medical la o oră mai târzie, aceasta nu poate apela la medicul de familie întrucât el are program doar până după-amiază. La fel este şi în cazul oamenilor care au o urgenţă medicală, dar se află în alt oraş faţă de cel unde e înregistrat doctorul lor de familie. Cel mai grav este că sunt mulţi români care nici măcar nu sunt înscrişi la un astfel de medic, prin urmare apelează direct la un spital.

Umilinţa este atotprezentă pe holurile de aşteptare ale spitalelor din România, susţin reprezentanţii Asociaţiei Naţionale pentru Protecţia Pacienţilor. Afirmaţia dureroasă este confirmată de multiple cazuri semnalate doar în ultimele zile de copii şi vârstnici care au aşteptat ore în şir pentru a ajunge în faţa unui medic. Unii dintre ei au cedat la propriu, leşinând în sala de aşteptare. De ce se întâmplă una ca asta? Personalul şi celelalte resurse din sistemul sanitar sunt insuficiente, mai ales în zona medicinei de familie. De asemenea, se pune problema birocraţiei defectoase, din cauza căreia urgenţele pacienţilor nu sunt prioritizate eficient, asta însemnând că oameni cu probleme de sănătate mai mult sau mai puţin grave aşteaptă la aceeaşi coadă, mai explică militanţii pentru drepturile pacienţilor.

Suntem bolnavii Europei, dacă e să ne luăm după statisticile care arată că suntem campioni la bolile cardiovasculare sau la diabet. Şi nici bani să ne tratăm nu avem! Dacă, Doamne fereşte, ajungem într-un spital de stat, trebuie să ne plătim de la medicamente până la pansamente, perfuzoare sau seringi, ca să nu mai vorbim de «atenţiile» medicilor şi asistentelor fără de care nimeni nu te bagă în seamă. Şi, dacă tot ne costă atât de mult să ne tratăm într-un spital de stat, unde, adesea colcăie gândacii, iar personalul medical nu dă doi bani pe noi, preferăm să mergem la privat, unde condiţiile, serviciile şi personalul sunt mai prietenoase!

Anonim De Zaragoza