GILBERTA ARIEȘANU: IUBIRE ȘI ÎNTUNERIC

«Un vis, un vis care trebuie să ajungă undeva. Camere cu lume dispuse una după alta în drumul meu. Mama mea se roagă și am revelația acelei rugăciuni.

Știu că eu sunt rugăciunea ei, ea se transformă în ceea ce poartă această rugăciune. Suntem ca doi versanți ai unuia și aceluiași munte. Simt ceea ce simte ea, devin interiorul ei, sufletul ei, și ceea ce poartă în ea acum, nu mai e decât dialogul mut între noi doi pentru un Altul. Dacă odată am fost unul și același, fetus purtat în pântecele ei, acum am devenit din nou unul și același în singurul mod în care ar mai putea fi așa: devenind o singură rugăciune pe care o poartă în ea, o rugăciune care a absorbit-o în întregime… Dar aici nu încerc să găsesc cuvinte pentru un sentiment, ci transcriu senzația absolută pe care am avut-o în vis. Acolo am simțit acest lucru direct, fără cuvinte, doar știam, simțeam că e așa și aveam certitudinea unui fapt irefutabil. Era un fapt sufletesc, un fapt subtil și inefabil… faptul uniunii noastre dincolo de lucruri, dincolo de cuvinte, dincolo de viață, dincolo de orice circumstanțe exterioare.   

Am visat cuvintele acestea, le-am așteptat, mă jucam cu ele, cu dragostea din ele, cu magia din ele… suspin dulce aruncat peste mine, aruncat peste inima mea, dans nebun, dans de lumini răsfrânt peste ape. Fiecare cuvânt al lui, al puiului meu  mic, parcă îl aud… tu ești atât de sensibilă mamă și nu-ți dai seama că merită să trăiești, să vezi cum înfloresc pomii, cum înmuguresc, cum fac fructe… să trăiești pentru o zi în care e soare, pentru o alta în care plouă… Am tresărit, brațele mi s-au deschis și ușile s-au deschis larg pentru el, încăperile și-au oprit respirația, era bucuria, poezia, muzica și visul lor… îl așteptau.

Draperii grele, mobile și tablouri, sculpturi și vase cu flori s-au oprit din joacă, s-au apropiat de ușe… Fericite, îl așteptau, și așteptarea a devenit populată de gânduri, populată de vise, și visele zburau, se duceau și se întorceau cu tine. În oglinda aburită figura ta se ascundea în ceață, bucăți de cristal o transformau în zeci și zeci de chipuri și totul era ca într-o peliculă și pelicula era cu tine Sașa, Sașa, pui mic, și ea, pelicula proiecta ochi, nenumărați ochi și priviri, nenumărate priviri și-n ele mii și mii de nuanțe și în toate erai tu, mereu și mereu tu… și ochi, totdeauna ochi… ochi de toate culorile, ochi negri, ochi albaștri, ochi căprui, ochi strălucitori și verzi ca mătasea broaștei și ochii aceștia din urmă erau ochii tăi copile și-n ei erau ramuri, ramuri verzi de arbori și palmele mele dornice să-i atingă se încâlceau printre ele… Erau arbori înalți de apă cu crengi firave și frunze transparente și alții cu frunze brumate de salcie plângătoare și eu am început să-i pictez, să te pictez pe tine și tu ai început să mă cerți și eu ți-am răspuns silabisându-ți la nesfârșit numele, numele tău Sașa… îl frângeam în două silabe și-l aduceam lângă mine, și-l atingeam, și-i căutam culoarea… i-o sărutam, i-o mângâiam și-i șopteam cuvinte de dragoste, numai cuvinte de dragoste.

Soarele era fierbinte și eu învinsă de focul lui, te-am  adus lângă mine, erai în sfârșit al meu, te atingeam, îți căutam palmele, ți le sărutam… apoi o clipă, una singură ai dispărut, ai făcut-o  printr-un  fel de alunecare fără ca mâinile mele să te poată opri… personaj plutind între pământ și cer… te-ai întors cu ceai și biscuiți pe platoul din argint masiv al copilăriei tale. M-ai găsit ghemuită pe canapea sub un pled subțire… Privirea îndreptată spre mine avea o intesitate răscolitoare… ochi dilatați și în ei verde și albastru și gri și ape adânci, apele din ochii tatălui tău Sașa, de care nu te-ai bucurat… clinica, operații, două, trei pe zi, oboseala acumulată, mașina de care nu se despărțea, un camion, un șofer băut,  un accident orb, mușchi zdrobiți, sânge, sângele lui…  torace, toracele lui deschis, rană vastă care ducea… la ce  ducea Doamne?… nu știu, nu vreau să știu, sunt prea îngrozită, prea speriată ca să-mi aduc aminte… Lipită de un perete tremuram zgribulită, mâinile îmi erau alungite, fața de ceară, buzele strâns închise, privirea disperată… Suspinam spasmodic, cineva m-a luat de mână, m-a introdus într-un cabinet. Nu, nu puteam rămâne, mi-am auzit numele strigat, nu am răspuns, am fugit pe scări, m-am așezat pe scări, mi-am strâns genunchii în palme și lacrimile au început să curgă ca dintr-un izvor, plângeam, în sfârșit plângeam în hohote și fiecare gest pe care-l făceam nu mai era al meu, ceva fugise din mine…eram atinsă de un blestem, un blestem de moarte. Am țipat, am urlat și l-am întrebat pe Dumnezeul meu cum se aude plâsul când nu-l ascultă nimeni în afara pereților… am leșinat, cineva m-a introdus din nou în cabinetul de unde fugisem, nu știu cât am rămas în starea aceea, nu știu cât am rămas acolo… era în preajma mea o fluiditate care mă facea ca totul să văd și să simt într-un sens ireal… Andrei… Andrei e acasă, e cu siguranță acasă așteptându-mă… asta era, cu siguranță am trecut printr-un coșmar, Andrei o să mă certe… sarcina mea  și  brusc o înțepătură rece, ascuțită sub sânul stâng… durere, o durere insuportabilă și durerea s-a transformat în teroare, în frică, o frică fără glas care m-a aruncat în pragul nebuniei. Andrei, sarcina, sarcina mea nu mai conta… conta doar durerea de sub sânul stâng și umărul, și umărul, mă durea umărul, umărul meu stâng strâns cu toată puterea de palma lui Andrei… Andrei nu mai știa să mângâie, Andrei era dur, dur și cumplit… Andrei nu mai era Andrei.

Brusc am redevenit vie, mintea a început să-mi funcționeze, accidentul… accidentul lui Andrei, sarcina mea în opt luni, copilul, copilul nostru atât de visat, atât de așteptat… doctori, nesfârșite tratamente și acum moartea pândindu-l pe cel care-l aștepta, pe cel atât de înfometat și însetat de el… Am deschis ușa sălii de operații, am pătruns din nou înăuntru. În jur doctori, doctori aplecați peste trupul lui sfârtecat, mănuși de cauciuc și mâini, mâini neputincioase… infecție generalizată… injecții, oxigen, anestezic… rănile devin cenușii, sângele se transformă iarăși în sânge, genele i se mișcă abia perceptibil, puls slab, foarte slab, picioare și mâini moarte, buzele albe și undeva lipită de un perete, priveam fără să pot articula nici o silabă. Înainte de a părăsi sala, i-am sărutat fruntea galbenă și rece, apoi buzele ușor întredeschise, buze fără viață, buze liliachii. Fără el nu mai puteam fi… clipă de clipă a fost cu mine, prin el am cunoscut dragotea și m-am îndrăgostit de dragoste… După, ce mai putea rămâne din mine, chip imobil fără nici un mușchi care să vibreze, păpușe imobilă de ceară, pe care durerea încet, încet o va devora.

Moartea, oricând, dar mai cu seamă când ești tânăr e ca o secure rece, emană frig, îți îngheață fiecare oscior și, peste tot, ori unde te-ai ascunde, miroase a moarte și florile din jurul ei au mirosul morții… După, în jur, glasuri, șoapte… da, chirurg, sigur chirurg… ea?… semne de întrebare, multe semne de întrebare… e prea tânără și așteaptă un copil… vai de sufletul ei, ce o să facă ?, întrebări fără răspuns, ultima clipă a trecut… moartea și-a luat prada… după, tăcere, doar tăcere.

Cât de ciudat e să ai în palmele tale, după durere, după cea mai blestemată dintre dureri, chipul puiului tău, al tău și al celui care nu mai este… un pui atât de mic odată, și acum?… o revărsare de cuvinte, o revărsare de sentimente, de bucurii, care să te cuprindă, să te umple cu iubirea și noblețea lor… și toate acestea să fie ale tale, numai ale tale… să-l atingi și, fragilă și mică, să te lași strânsă în brațele lui puternice și asta după ce ați străbătut un deșert de lumânări cu forme de coline… Nu, nu-i ușor să treci peste nisipuri acoperite de flori și sălcii care plâng. Orientarea se face după anemice puncte de reper… Moise și toiagul său, statui, boschete și fântâni arteziene, doctori și preoți și în depărtare crizanteme în alb și în galben și în rozuri și eu să spun în șoaptă; ce frumoase sunt florile de mort… frunze verzi de ceară, lumânări și ramuri de brad, tămâie și o candelă aprinsă… Sașa, Sașa pui mic, îi repet numele în șoaptă… dacă tatăl tău s-ar trezi ar fi mai tânăr ca tine. Privirile ni se întâlnesc, surâdem trist și alunecăm printre morminte… marmură, granit suedez, lemn, grilaje, morminte în ruină, morminte fără cruce… Negrul strălucește, albul e fantomă la căsuțe mici fără uși, căsuțe de morți și fotografii și reclame, reclame chiar și în cimitir… dar pentru cine?… Vorbe în vânt.

Lângă mine? Nimeni, o ramură firavă de tei, alta de mesteacăn și frunze, frunze moarte… Apoi o palmă pe umărul meu, mă întorc, palma ta pui mic, e palma mea… singură, mă tem…Vino acasă și tu mă asculți și pașii tăi alunecă paralel cu pașii mei. Privim în spate, în dreapta, în stânga… ochii mei, ochii tăi, ochii lui… Am lacrimi pe obraji, e ziua morților… de undeva se aude recviemul  lui Mozart, în apropiere de biserica Sfântul Gheorghe, Bach, Bach la orgă… mă opresc, întreb sugrumat, vii? și toată viața mi se scurge prin vorbele acestea.»

12 mai 2016,  cu dragoste pentru Sasha, Gilberta..