Meniu
cursos-ised-sab

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

6 iunie 2020

ÎNGERI RĂPITORI


Trimite și prietenilor tăi această știre
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter

Oameni…oameni și uși… uși care se deschid, uși care se închid… oameni care vin, oameni care pleacă, oameni reci și cruzi, oameni violenți, oameni care zdrobesc suflete, oameni care smulg suflete… oameni care fură, fură istoria, fură libertatea și caută, caută cu îndârjire păcate, păcate inexistente, le inventează, le construiesc, le machiază și dispun de întreaga noastră viață, de întreaga noastră ființă…

Totul, totul a fost ireal, și nu credeam, și am coborât adânc în mine, și am văzut o lume care dispărea și o alta care apărea… Stalin deasupra, cerul ascuns, Dumnezeu sub pământ, iadul în ei… în noii sfinți, sfinți prăfuiți și îngeri, îngeri răpitori, și soldați cu puști, și ropot de cizme zimțate, și toamnă înghețată, și soare palid, și urlet de lupi, tristețe și frică, frică cumplită… femei și copii speriați sărutând mâini, sărutând mâna noului stăpân – diavol – în straie de prelat… mănăstiri în ruină, apa sfințită aruncată, flăcări și nori în aburi de lună…  și fugari, fugari și foșnet de frunze, de frunze  uscate și cineva întreabă, ”plângi? ai lacrimi pe obraji”… Și cineva răspunde, nu… ”Privesc, ascult, nu pot respira, nu am aer, spune-mi”…”A izbucnit vulcanul, lava acopere pământul, s-a întins… s-a întins peste câmpiile înverzite”…Un război, o revoluție pot înghiți totul și asta a fost, asta s-a întâmplat și haosul s-a extins, haosul s-a multiplicat, viețuiam în haos….

Când am cunoscut-o pe Diana, mi-a plăcut din primul moment, știam multe lucruri despre ea, despre cei din jurul ei. La început m-a speriat prea multul din viața ei, și am trăit sentimentul că dacă va pleca fără să vorbească, ceva prețios se va sfârși în fața mea, și odată cu acel ceva tăinuit și tulburător, va dispărea și ea. Am invitat-o la mine acasă, credeam că va refuza, dar n-a făcut-o.

S-a așezat fără jenă, copilărește cu picioarele sub ea, pe unul din fotoliile mele largi și comode… și acum Diana, cafea, ceai, suc?… nu, mai bine nu… am privit-o,  am privit-o adânc, am făcut o pauză, ceva din ea mă intimida, îmi dădea o anumită stare pe care n-o puteam defini… am ceva mult mai bun, ceva cu siguranță păstrat pentru întâlnirea aceasta. Am o băutură franțuzească și în această băutură, în sufletul ei, există un înger verde și îngerul acela din sufletul acestei băuturi vrea și sufletul tău și-l vrea și pe al meu, mereu și mereu e în căutare de suflete… e ceva care ne va duce în cele mai minunate ținuturi create de Dumnezeu, ținuturi cu arbori verzi și flori de o frumusețe atât de gingașe, cum nu mai sunt altele pe pământ… e un afrodisiac, o să-ți placă.

Gilberta Ariesanu-actor IATC

Gilberta Ariesanu-actor IATC

Am adus sticla cu băutură și două pahare din cristal masiv. De obicei nu folosesc cristale, le-am adus în cinstea ei… a privit o clipă licoarea verzuie din pahar cu ochi întredeschiși, apoi a sorbit foarte puțin, mai puțin de un deget… e tare, și amară, prea amară, cum să-ți spun, a făcut o grimasă… s-a oprit o clipă, eu, eu nu beau, nu am băut niciodată, te rog să mă ierți… Doamne, am exclamat de două, de trei ori Doamne, ești o adevărată minune, am îmbrățișat-o, eu trebuie să-mi cer iertare, te-am silit să bei. Mi-am aprins o țigare, i-am oferit și ei, m-a refuzat timid… m-am ridicat în picioare, m-am plimbat prin încăpere –gest nepoliticos – dar eram plină de ea, de lumea ei, de lumea din care se ivise, aveam nevoie de o pauză, trebuia să mă reculeg și nu știam de ce anume. M-am apropiat de geam, m-am întors spre ea, plouă Diana, și am continuat, când plouă eu scriu. Ploaia, picăturile de ploaie, liniștea pe care o strecoară în mine mă ajută să scriu… și după o pauză lungă, aș vrea să scriu despre tine… subțire, nesigură, s-a ridicat în piciore… trup ușor frânt, cu palmele palpându-și ușor brațele, s-a apropiat de mine, m-a privit lung… Nu… a rămas pe gânduri, totul e neașteptat, straniu pentru mine, crede-mă. Păcat că nu-ți dai seama cât de uimitor e ceea ce-mi spui, nu-mi închipuiam lucrul acesta, și eu scriu, scriu din totdeauna, dar scriu pentru mine, mă eliberez de otrăvuri, gândul că ceea ce am scris ar putea fi citit de cineva, mă îngrozește, e ca și cum aș fi văzută goală într-o sală de spectacol… Povestea, hai s-o numim poveste… dar nu, nu-i așa, mai degrabă e un fel de jurnal, un jurnal intim, uneori citindu-l mă tem de ce ar putea împrăștia în jur, textele acelea dispersate…  poveste, poveste e prea mult, ceea ce spun acolo, se opri, ochii îi erau mirați, își mușca buzele… o priveam, o priveam cu un fel de duioșie, dar e povestea vieții tale Diana, a surâs… nu știu de ce am simțit o mare tristețe în surâsul ei. S-a așezat din nou în fotoliu, în aceeași poziție copilălărească… o poveste care nu ar trebui văzută, nu ar trebui cunoscută de nimeni… de fapt nici nu e o poveste, sau dacă e… e o poveste care nu poate fi formulată în întregul ei, e o recompunere a unor fragmente, a unor bucăți din povești personale, din amintiri, din crâmpeie de viață, din imagini pe care le mai port încă în mine, în memorie, în suflet. Cei care nu au trăit vremurile acelea, vor spune ficțiuni, simple ficțiuni sau într-o variantă fericită: povești… povești interesante… dar pentru cei care le-au trăit, sunt răni, răni adânci, răni care sângerează. O lume normală, vorbesc de lumea de azi, nu ar trebui să tacă, ar trebui să vorbească, să scrie, să condamne,  să restituie istoriei ceea ce i s-a furat.

M-am apropiat de ea, am luat-o de mână, i-am luat amândouă mâinile și i le-am ținut strâns într-ale mele… Diana,  Diana te implor, mi-am lipit fruntea de a ei, suntem singure, citim împreună, nimeni, nimeni nu o să-ți afle povestea, o să rămână aici, în casa asta, în brațele mele, în sufletul meu… o să pun lacăte grele peste ea, te rog să mă crezi. Am citit cărți, mi s-a povestit, am văzut filme, știu multe lucruri, înțeleg multe lucruri… arestări, condamnări, ospicii, domiciili forțate, case pustii, case furate, Diana eu știu multe din ceea ce a fost, din ceea ce a rămas, și bunicii, și părinții mei au fost victime… te rog, te implor Diana, mă repetam stupid, cuvintele ieșeau grăbite din mine și se întorceau la fel de grăbite, de speriate. Am ieșit afară, aerul era înviorat după ploaie, pașii noștrii băteau în acelaș ritm trotuarul, tăcerea ne înlănțuia mersul prea rapid… voiam arzător să văd, fie și parțial, fie și o singură filă din ceea ce a scris, din ceea ce a pus pe hârtie.

Peste două zile, am fost cu o parte din textele ei în mână. Tremuram, îmi era frică să nu se audă cât de neregulat îmi bătea inima… și mă întrebam ce o să fac ziua întreagă, o să citesc, o să citesc din Diana, dacă ar ști ce bucurie mi-a făcut… de afară răzbătea miros de tei, dintre foile unei cărți a căzut o frunză de trifoi, trifoiul meu cu patru foi, l-am dus la buze, l-am sărutat, mi-a adus noroc, mi-a adus-o pe Diana, eram bogată, duminică o să-mi pun haine de sărbătoare, o să-i umplu casa de  flori. În grădina botanică sunt magnolii, o să fur magnolii, o să-i umplu casa cu magnolii. Diana e o împătimită a muzicii, mâine seară e repetiție de orgă, o să o iau cu mine, la biserica Sfăntul Gheorghe, știu că îi este dor de muzică, de muzica mamei ei, Mozart, Bach… am fost cuprinsă de o bucurie nebună, și în ea era Diana, Diana, mereu Diana și orga, orga mamei ei, orga bisericii noaptea, delir, nebunie, iar pentru poimâne am făcut rost de două invitații… așezate pe prima bancă, contemplam pereții… Diana, îi țin palma strâns într-a mea, icoane, aur, statui, blazoane… de o parte și de alta oameni și sfinți și în sfărșit orga, și aș vrea să-i spun miroși, ce frumos miroși… miroși a flori de busuioc, a flori de tei Diana. Ieșim fericite din biserică, liniște, lumea doarme. Acasă mă așteaptă primul caiet al ei, pornesc ca în transă spre el…

Mai am cinci zile de vacanță, ies să-mi cumpăr ceva de mâncare, renunț, o sun pe Diana, nu pot renunța de a fi cu ea… am atâtea lucruri s-o întreb… s-a bucurat de întâlnire, ne așezăm pe o terasă, miros de cafea, miros de băuturi scumpe, de parfumuri scumpe, de parfumuri ieftine… amestecate te amețeau… ea vrea suc de portocale, eu cafea cu frișcă, în jur vorbe, vorbe de tot felul, vorbe care nu spun nimic, râsete, rochii scurte, blugi, rochii lungi, blugi tăiați în genunchi, păr lung, păr scurt, păr negru, păr galben, păr platinat, poșete scumpe, poșete ieftine, brățări colorate, una, două, trei, zece, înfășurate pe încheieturi, tatuaje, tatuaje de prost gust,  mărgele, mărgele din chihlimbar, mărgele din piatră, mărgele din sticlă, mărgele din cristal de murano și tocuri, tocuri de douăzeci de centimetrii… Hai să plecăm spune Diana, ne oprim în drum spre casa ei, în palatul acesta baroc a fost muzeul de artă, ai fost mă întreabă ea?  Da, de mână cu fratele meu, când aveam 15 ani, e pictor, i-am arătat fotografii cu tine, vrea să-ți facă portretul, spune că ești expresivă. Ne-am despărțit în fața case ei, o casă  veche, o casă de nobili, o casă cu blazon. Am îmbrățișat-o, Diana, Diana nume de zeiță, zeița vânătorii, care se dădea numai celui care alerga mai iute decât ea… surâdeam, o am acasă, o am în caiete, o am în suflet… se aud clopote, ce aproape sunt de ea, de casa ei, îmi înalț privirea, soarele se răsfrânge pe acoperișul de tablă al catedralei gotice, pe cruce, cruce de aur, suflată cu aur, îmi spun eu… și fug, fug acasă și mai departe Diana, numai Diana.

Primul caiet, coperți verzi ca lâna broaștei, îl deschid, îmi lipesc fruntea de el, e aliatul, e prietenu meu, aud pași, cineva se îndreaptă spre ușa mea… sună, sună prelung, nu, nu deschid, aștept un minut, două, trei… a plecat, respir ușurată… cine a fost, nu e important, nimic nu mai are importanță înafara acestui caiet, mă așteaptă, îmi șoptește… am atâtea să-ți spun, mi-e dor de poveste, mi-e dor de     tine. Încep lectura, calvar, bucurie? nu știu… primul rând, primele rânduri….

Suntem acasă, mama ocupată cu trandafirii mei galbeni, Emi în bibliotecă, caută ceva, după, treburile lui din fiecare zi… garnizoana și multe altele… e neliniștit, speriat cred, au început arestările, generalul H. a fost deja arestat, doar eu, mică pierde-vreme, mă uit pe geam, strada e populată de lume, lume săracă, lume opulentă și soldați, soldați de ai noștri, soldați ruși, soldați înarmați… bărbați și femei se amestecă, mâini ridicate, glasuri ridicate, întâlniri, despărțiri, cuvinte, strigăte, fluierături, zăngănit de tobe, și un refren ca o muzică de îngropăciune, cântat la un acordeon, ritmic, deprimant, și un flașnetar, flașnetă galbenă, note false și steaguri, steaguri roșii, steaguri tricolore și lozinci și strigăte pe diferite voci, voci care se destramă, scad până nu mai rămâne nimic din ele, și toate acestea pe o stradă regală cu arbori înalți, case boierești, case minunate, terase largi deschise spre soare, deschise spre lună și lemn și piatră și sticlă… iluzii și vise și flori, și lângă aleea mea cu trandafiri galbeni, banca pe care stau când mă doare capul… în rest, confuzie, criză, febră, haos, numai haos, lumea întreagă e un haos imens… Așa a fost cândva, așa a fost atunci, după război… astăzi… imens semn de întrebare, un semn de întrebare închis, dar până când Doamne? Tăcere, nici măcar note de subsol, doar puncte, puncte de suspensie…

Emi, a sosit acasă târziu, însoțit de un locotent, era absorbit de ceva, a luat-o pe mama, au intrat în altă încăpere, ușa a rămas întredeschisă, vorbeau șoptit, se temeau, păreau îngroziți, auzeam frânturi din ceea ce spuneau… apoi glasul lui ridicat, lucrurile se schimbă de la o clipă la alta, din rău în mai rău, arestări, percheziții, biblioteci devastate, mormane de cărți în flăcări… ”dacă am pleca din țară”, intrebare retorică sau adevărată?… era glasul lui, al lui… mi-am astupat urechile, nu, nu voiam să plecăm, nu voiam să aud asta… am fugit în camera mea, mi-am afundat capul în pernă, am început să plâng, plângeam cu sughițuri… ultimele cuvinte pe care le-am auzit… proletari, revoluție proletară și foarte încet dictatură proletară…nu știam ce înseamnă, dar intuiam răul din ele în spaima lui,  în spaima mamei, în spaima acelui ofițer.

După cină Emi, a intrat în camera mea, m-am ridicat, am lunecat în brațele lui, m-ai aveam lacrimi pe obraji,  mi-a șters ochii, i-am cuprins umerii, i-am atins brațele, mâna lui îmi răvășea părul, îmi mângâia fața cu gesturi diafane, privirea lui îmi dădea speranțe,  știam că atâta vreme cât sunt lângă el, răul nu mă poate atinge. Am închis ochii, eram îndrăgostită de el, de puterea lui, de căldura, de poveștile lui, de tot ce era. Știa să dea ordine, știa să fie stăpân, dar pentru mine avea totdeauna ceva delicat și ochii îi erau blânzi și buni, plutea în ei un fel de smerenie atunci când mă privea și semăna cu un mag sosit de departe și-mi umplea odaia de garoafe roșii, de liliac alb, de trandafiri galbeni… așa era el, așa îl păstrez în suflet… După plecarea lui, am fugit la mama, am cuprins-o în brațe, o iubeam atât de tare și mă durea totul de iubire, de iubire pentru ea… Ea mi-l dădea pe Beehtoven, pe Brahms, îmi dădea orga, orga lui Bach și împreună interpretam Demonul lui Lermontov, eu Tamara, ea demonul…. și noptiera ei era plină de garoafe roșii, de liliac alb, de trandafiri galbeni… Amândouă iubeam aceleași garoafe roșii, aceeași trandafiri galbeni și același liliac alb și tot amândouă îl iubeam nebunește pe prințul Mîskin, inocent și nubil, ivit din prima zi a creației, Mîșkin miracolul adolescenței și maturității mele… Și-l mai iubeam pe Aleoașa, pe Dmitri, pe Grușenka… O iubeam și pe Sonia, din ”Crimă și pedeapsă”, pe Smerita dintr-o proză fantastică, pe Varenca din  ”Oameni sărmani”, eu îl mai iubeam și pe Stavroghin cu toate ororile lui și-l iubeam fanatic pe Dostoievski, care ni i-a dăruit.

Alături de ei, de aceste personaje lumea se transforma, o transformam în poveste și totul mi se părea încărcat de emoție, emoție pură, și văzduhul vibra și eu plângeam de bucurie și durere, durerea lor, durerea mea…Toate aceste au fost… apoi ușile s-au închis, casa mea, a noastră, și-a oprit respirația atinsă de o răceală străină, s-a trezit în fața altei lumi… o lume plină de capcane, o lume bolnavă și eu, voiam să mă eliberez de ea, s-o alung, s-o ucid.

O lume fantomatică, o lume desfigurată, o lume indiferentă se întindea peste tot, te cuprindea, intra în casa ta, intra în tine ca o boală incurabilă, epidemie a răului și-ți dădea stări de panică, de neliniște,  și depresia stătea la pândă, își făcea culcuș în tine, și tu plângeai și glasul din tine plângea și-ți era teamă de durere și te rugai… Doamne, fă să exist, să exist fără durere, nu o mai suport, mi-e rău de durere… și nu pot să mă mișc și nu pot vorbi, am devenit imobilă și mi se pare că totul în jur e pregătit să mă rănească, pregătit să mă înghită… arborii nu mai cresc, verdele crud nu mai există, foșnetul frunzelor a dispărut, păsările nu-și mai găsesc cuibul… Pribegie, frică, foame și frig, și nu pot respira… o ghiară e înfiptă în pieptul meu și pieptul mă doare și urlu și strig, așa nu mai pot, așa nu pot primi aer, nu pot respira și mama strigă, am nevoie de aer, Diana,  vreau aer, adu-mi aer, adumi-l pe Emi, dar Emi nu mai era…  Carmina Burana: ”O roată-i viața, deci te învârte”, roata, totdeauna roata, dar totdeauna roata se întoarce, asta credeam, asta știam, dar roata se învârtea, roata nu se întorcea.

Mama întinsă pe pat, înnebunită de spaimă, înnebunită de durere, se ruga, implora, lua pilule de somn pentru că era rănită, refuza hrana și striga vreau să trăiesc, îl vreau pe Emi… oh Doamne, te rog, te rog Doamne, fă o minune. Mama nu mai exista… mama era o ființă hăituită, nesigură, agitată, mersul îi devenise greoi, mișcările i se frângeau, cuvintele îi înghețau pe buze, pe buzele care-i tremurau și-i venea să strige și striga cu glas sincopat, ”Credeți în durere”, ”vă rog să credeți în durere, pământul e plin de durere, acoperit de durere”. Au văzut-o mai mulți psihatrii, doar unul i-a spus că trebuie să accepte, că acestea sunt vremurile… terapie prin vorbire doamnă, e folosită în toată lumea, descoperirea lui Freud… ceilalți refuzau s-o consulte, se temeau, se temeau de vremuri, de mai marii vremurilor. Pământul era sterp, întreg pământul era sterp și avea trup de cactus cu țepi și era fără suflet și mama striga Diana, unde te-ai ascuns Diana?… de afară răzbeau clopote și eu, cu fruntea plecată în cartea de istorie peste Domnitorul și Doamna, mi-am împreunat mâinile și am fugit la mama.

Dumnezeule, ce vremuri, vremuri venite pe drumuri  mlăștinoase, pe drumuri închise, pe drumuri deschise… nu, nu știu cum și ce să  spun… mlăștinoase, închise, deschise, poate că drumurile pe care au venit nu au fost niciodată închise, sau dacă au fost, bolșevismul, comunismul le-a deschis prin teroare, promisiuni, promisiuni mincinoase, prin cuvinte, aglomerare de cuvinte, și cuvintele acelea curgeau pe toate drumurile, din toate părțile, și speriau, și aveau unghii lungi și ascuțite și părul despletit de  paparude, și paparudele speriau, dădeau fiori… ”Totul aparține celor ce muncesc, clasei muncitoare” și eu nu știam cine e clasa muncitoare și nimeni nu-mi spunea și lozinca circula ca pusă pe note, interpretată de-o orchestră populară, și orchestra spărgea timpane, asurzea și-ți vinea să fugi, să te ascunzi într-o grotă să nu mai auzi nimic, dar totul se repeta până la paroxism. Viață de doi bani, în care tu tânjeai după singurătate, după izolare, dupa liniște și fluturele tău de argint, strâns în palmă, și monștrii alungați prin vraja lui.

Tovarăși, cuvânt nou, și din el se iveau alte cuvinte, aglomerare de cuvinte și aglomerarea aceasta hilară te ducea cu gândul la o lupoaică flămândă, dar trebuia să le accepți, să te lași dus, furat de ele, să crezi în ele, să le îmbraci în haine de gală… ”Datoria tovarăși, datoria ne cheamă”, și cei care spuneau lucurile acestea aveau ochii înpăienjeniți de vinișoare roșii, chipurile congestionate… ”Trebuie să luptăm”… și tu te uitai în sus și soarele devenea trist, începea să pâlpâie ca o flacără care e pe punctul de a se stinge… ”Trebuie să stârpim burghezimea”… mi-am astupat urechile, inima îmi bătea cu putere, îmi era greu să-i mai ascult, voiam să-i omor, apoi să mor și eu… ascultăndu-i mă simțeam murdară, mistuită de febră și, obosită, m-am așezat jos, ”Regimul burghezo-moșieresc, chiaburimea, intelectualitatea toxică”… și eu întrebam, de ce toxică și o imensă dezolare pătrundea în mine, îmi fărămița inima și, în jur, brusturi și cucută și mătragună, scaieți și urzici… încremenire dilatată… și mitingurile și adunările și lozincile nu se mai opreau… pancarte uriașe pe străzi și chipuri, chipuri care uimeau, Lenin, Marx și Engels, trei nume ilustre și tu care le aveai în față, te întrebai, oare ce se află dincolo de ele, ce cursă a destinului ne așteaptă?, si mai departe, ”Stalin și poporul rus libertate ne-au adus” și glasurile elevilor în săli de cinematografe strigau cu toată puterea, până oboseau, până când cuvintele deveneau confuze, simplă bâlbâială ieșită dintre buzele lor uscate. E prea mult, prea mult, striga mama îngozită… nu, nu o să suport, nu o să accept niciodată acest timp care a născut monștrii, o masă de monștrii, acest curent care acuză și condamnă totul, aceste mișcări goale pe dinlăuntru, această expansiune uriașă, mincinoasă, și aplauzele, aplauzele lor stridente și lozincile lor, prea multe lozinci. S-a apropiat de geam, a privit stada, strada era plină… comuniști,  bolșevici, steaguri roșii, oameni săraci, oameni timizi, oameni de tot felul, și mama și-a înălțat privirea și a văzut ceva ca o stea mică desprinsă din locul ei și alunecând spre  pământ, un pământ însâgerat… o prevestire poate….

De ce Doamne și până când se întreba ea. Lacrimile îi erau epuizate, nu mai voia să fie… și doctorul ei curant repeta aceleași cuvinte: vremurile doamnă, acceptați-le, aveți un copil doamnă, iubiți-l… iubiți din tot sufletul acest copil, „iubirea vindecă”. Sonata lunii, Theresa  Malfatti, Bettinna Brentano, Amalie Sebald –”Scrisoare către nemuritoarea iubită”, pian, clape, iubiri… poate iubirile lui Beethoven… sunteți artistă, improvizați, cântați ceva la pian, iubiți muzica doamnă… în degetele dumneavoastră se află Mozart, Chopin, Shubert, Bach… orga doamnă, biserica Sfântul Gheorghe și mama răspundea, nu pot, nu mai știu să iubesc și mi-e frică, frică de ei, frică să iubesc, frică să cânt, frică să pun mâinile pe clape, clape albe, clape negre și repeta la nesfâșit clape albe, clape negre, clape roșii, ei vreau clape roșii, urăsc culoarea roșie, e culoarea lor, culoarea demonilor, culoarea infernului.

În          ea exista doar întuneric, iar întunericul duce la agonie, duce la depresie și depresia e mai rea decât nebunia. Nebunia e fugă de realitate, instalare în abstract, depresia e chin, suferință lucidă imposibil de alungat, imposibil de ucis. Dacă aș putea plânge, dacă, dacă… erau în ea zece, o sută, o mie de dacă… dar nu pot, nu pot, repeta mecanic… lacrimile, doar lacrimile m-ar salva… Durere, era numai durere, o durere care-i transfomase chipul în mască de ceară, o mască fără expresie, o durere care o poseda și era a ei, numai a ei și o astfel de durere e mută, e ghemuire, te cuprinde, te învăluie, rămâne comprimată în tine, zile, săptămâni, luni. Privind-o, deslușeam în ea suma tuturor nefericirilor pe care le-a întâlnit… purta în ea o taină și mă durea sufletul și simțeam că suferința ei nu putea fi vindecată de nici un leac omenesc.

Lângă și alături de ea, am început să scriu. Scrisul, impuls tainic și misterios, un fel de ordin care nu știu de unde vine și nici încotro duce. A nu o face înseamnă durere, o durere care se vrea așternută pe hârtie. Fără scris, ei da, mâinile mele, palmele mele se umpleau de cenuse și dureau, dureau cumplit și se transformau în carne vie, carne care sângera și eu deveneam nebună, deveneam lunatică, nu mai știam cine sunt, nu mai știam ce vreau, nu mai știam încotro mă duc… prin scris trăiesc senzații de plenitudine amestecate cu teamă, teamă pentru ceea ce așez pe hârtie și în același timp simt și nebunie și bucurie, și percep altfel stările mamei, stările ei morbide, stări cu voci, cu țipete de păsări, cu apariția unor făpturi nepământene. Pentru mama, pentru boala ei, pentru tot ce a fost ea, simt o mare durere, dar și o mare iubire, o iubire care-și iubește durerea. Am citit undeva, cred, dar nu sunt sigură, în Bioy Casares, că există fetuși, că există creaturi omenești, care prin iubire, printr-o iubire prea mare, absorb viața mamelor lor, poate și eu sunt una dintre acestea. Când mama a luat unul din caietele mele, a exclamat fericită: rusesc, total, absolut rusesc, această tristețe, această maturitate… Fetița mea… a întins  brațele spre mine, mi se pare că vii din lumi îndepărtate, că vii din lumi misterioase și eu, eu știu atât de puține lucruri despre tine… fragilitatea, fragilitatea ta mă sperie, a urmat un oftat și o tăcere lungă, o tăcere nesfârșită.

Nu știu exact cât a rămas internată într-o clinică de psihiatrie… era început de toamnă, o toamnă suavă, vie și caldă, o vizitam zilnic, îi  vorbeam șoptit, avea și momente în care se simțea minunat, râdea, altădată era ca sub hipnoză, o strângeam în brațe, își revenea, mă privea intens, o priveam intens… părul tău e numai soare, e atâta bucurie în el… ești mincinoasă, i-o spuneam pe zâmbet, am o mamă care minte dar te iert, te iert pentru mâini, mâinile tale sunt lungi, subțiri și palide, mâini de sfântă, mâini pentru clape, și ea repeta clape albe, clape negre și eu spuneam, ești ”frumoasă”, râdea și răspundea șoptit… de două ori și jumătate mai ”frumoasă” ca tine, ești vrăjitoare Diana, du-mă acasă, abia aștept să fiu acasă, să dorm cu tine, să vină dimineața și să-ți văd ochii, să-ți ating părul și Amalia să pună flori sălbatice și trandafiri galbeni în vaze… apoi, neașteptat, brusc: câți ani ai? Zece, douăzeci?… și puțin peste, ce contează, la vârsta ta câteva zile, câteva  nopți în plus sau în minus… anii mei de două, de trei ori cât ai tăi… dar când vrei să trăiești, crește teama de ieri, de azi, de mâine, de poimâne, și ți-e frică și frica crește și vine nesiguranța și te lupți cu ea și apare o umbră neagră și umbra te sperie… și bunicii i-a fost frică de moarte, plângea și cânta la rădăcina unui mestecăn, iubea mestecinii, lor le cânta și-i cânta și ierbii… în vârful unui mesteacăn o ciocârlie, cântecul ciocârliei, toată viața a fost vrăjită de el… pe malul apei pietre, pietre și scoici… Apoi își aducea aminte de Emi și Emi nu mai era și întreba ca trezită dintr-un somn adânc: unde l-au dus, unde l-a ascuns necuratul? Cu el lângă noi totul era bine, bine și frumos… vorbește încet să nu sperii căproara, e ca și tine, buimacă, și nările ei freamătă ca ale tale și are picuri de rouă în ochi, nu știe că noi o pândim. Nu, nu e ca tine? Nu știam ce să-i răspund, o priveam, biata mea mamă, și-mi curgeau lacrimi din ochi și ea continua… aici mă simt ca într-un cavou și sunt într-o  așteptare groaznică… cu Emi urcam fără frică pe dealuri, până în vârf și culegeam flori și el îmi arăta o stea, îmi arăta luna și încă o stea… cu o mână mă ținea, cu alta îmi mai arăta o stea și eu n-o vedeam, îi spuneam ”uite soarele.” E noapte, noaptea nu e soare, spunea el, surâdea trist și închidea ochii, ”Nu crezi ce îți spun”, nu mă credea și-mi venea să plâng. Eu o credeam. .. și mai departe continua… tu ai să fii sănătoasă, o să mergi la școli singură… și o să fii o mare artistă…Tu, Nina, Cehov, saloanele lui, mătăsuri și blănuri, scena o să te înghită o să ronțăie din tine cu dinți de șobolan, să nu uiți de culise, în culise sunt cârtițe și cățele turbate, dar tu ești vrăjitoare, o să faci descântece și toate diavolițele se vor preface în stane de piatră… tu și Emi, Emi e tatăl tău, voi nu ați văzut pădurea când se trezește dimineața, are picuri de argint sub pleoape și ei cad peste capetele noastre, ca picăturile de rouă. Emi are picioare lungi, picioare minunate… M-am vindecat Diana, dar din când în când vorbesc singură, spun lucruri ciudate… nu mă lua în seamă. Mama, boala ei, totul s-a întâmplat după arestările acelea masive din  1947, un lot de 50, poate 60, poate o 100, ofițeri și soldați, nu știu sigur, securitatea a făcut asta…”Securitatea Națională”, acesta era numele ei nou care a înlocuit numele de ”Siguranța Statului”.”Securitatea Națională”, oamenii ei au transformat-o într-un fel de umbră palidă, rece, cu ochii adânciți în orbite, confuză, speriată… durere, suferință înfinită, prea mult pentru fragilitatea ei, vedeam asta în priviri, în gesturi, în hohotele scurte de plâns… nu știu cum să explic, nu știu cum să mă fac înțeleasă. Grozăvia aceea s-a întâmplat noaptea, totdeauna arestările se făceau noaptea (nimic din ce s-a consumat în noaptea aceea nu pot uita, nu pot ierta), Emi, Emi luat noaptea, o bandă de intruși intrând hoțește în casa ta, surâzându-ți cu dinți strălucitori de aur… unul din ei mângâindu-mi părul, a spus batjocoritor, superior:”frumoasă fetița… tata a fost rău, tata a fost criminal, trebuie să-l ducem cu noi” și l-au dus…. Ei da, seara sau noaptea aceea, i-a fost fatală mamei… urlet de animal rănit, plâns, tremur și teamă, teamă de vedenii, teamă de oameni, teamă de durere… durere de suflet, durere de frunte, durere de brațe, de picioare,  de ochi…

Noapte, noapte neagră și ea… ea, ghemuită într-un colț, cu capul pe genunchi, ca pruncul în pântecele mamei, gemea nearticulat, de ce l-au luat pe Emi, și roata se învârtea… ”O roată-i viața, deci te învârte” și roata se învârtea, se învârtea… roata, roata nu se oprea, roata nu se întorcea… noaptea aceea, nici dacă aș fi avut cinci, șase, șapte ani nu aș fi uitat-o. Țin minte fiecare amănunt… patru indivizi plimbându-se prin toate încăperile, privind fiecare obiect, iar ce li se părea prețios luat și introdus discret în buzunare… un vas japonez cu câteva ramuri de busuioc în el și două trei scrumiere din cristal de murano au dispărut. Domnii aceia îngrijit îmbrăcați nu păreau borfași și totuși erau… tremuram, îi priveam îngrozită, sentimentul de spaimă creștea, copil fiind, trăiam o incredibilă senzație de groază, căutam un loc în care să mă ascund dar mă aflam în centrul unei tragedii fără final.

Mama, ghemuită, gemând în aceeași poziție mă speria… dacă ar ști, dacă ar înțelege cineva cum îmi tremurau picioarele, cum îmi tremurau genunchii… tremuram toată și scoteam și eu, cum scotea și ea, scâncete de copil bolnav… Totul îmi amintea de Ana, de fuga ei de bolșevism, de caietele, de suferința trecută în ele și am simțit aceeași durere, aceeași sfâșiere, aceeași tristețe și agonie rusească, întru totul rusească, ca și cum m-aș fi molipsit de durerea ei, sau poate și sufletul meu era rusesc și purtam pe umeri veacuri întregi de durere, de tristețe. Rusia, mereu Rusia, ea rusoaica fugită de ororile bolșevismului, de ororile comunismului, de chinul și obsesia lor, eu pe jumătate rusoaică, dar amândouă cu vocația durerii în noi, vedeam, trăiam totul amplificat.

Revoluția bolșevică, îmi spunea în șoaptă, îmi spunea pe geamăt… și se oprea speriată ca urmărită de un demon, apoi continua cu glas fragmentat și tot șoptit, a însemnat sânge și moarte, doar sânge și moarte Diana. Tot ce vine de acolo, din țara aceea frumoasă, o țară tristă și mizeră, o țară care cândva a fost și țara mea, o țară a lichidării în masă, o țară pe care vreau s-o păstrez în adâncul sufletului, o țară pe care o iubesc și o urăsc, o țară pe care vreau s-o posed și s-o ucid… Sunt obsedată de ea și nu știu cum să scap de obsesia ei. Roșii și albii, albii și roșii, tu nu știi ce înseamnă asta… albi, roșii, iarăși albi, iarăși roșii, război civil, toate acestea mă fac să sângererez, să urlu uneori de durere. Nimeni, nimeni nu trebuie alungat din locul în care s-a născut… rădăcinile îți sunt și rămân acolo. Ori unde te-ai afla ești și rămâi un dezrădăcinat. Rusia, Rusia era bolnavă, grav bolnavă… schizofrenia din ea a aruncat-o în pragul demenței, noblețea distrusă, sfâșiată, închisă în celule întunecate, alungată în Siberiile groazei…

Mai târziu, de multe ori mi-am adus aminte de arestarea, de moartea lui Emi în una din cele mai oribile închisori… și-mi spuneam îngrozită că totul se repetă… gândurile mi se roteau ca într-un carusel, moartea, viața, puținul pe care-l avem să fie furat și pentru ce și pentru cine și în numele cui?… și săptămâni și luni în șir am fost torturată de aceasta întrebare, și în mine era o imensă durere, o imensă, dezolare și-mi spuneam că nu se poate trăi într-o lume haotică. În fiecare zi, îl așteptam.

La tribunal, tribunalul poporului, tribunalul groazei, i s-a spus: criminal… cum criminal, ce înseamnă criminal, întrebam inocent și nu mi se răspundea, și eram bolnavă, înfometată de adevăr.  Au urmat condamnări, condamnări la muncă silnică, condamnări pe viață, prin recurs au rămas la 26 de ani… Totul a fost nedrept, profund nedrept. Memoria mea a păstrat toată viața în ea… criminal, criminal de război. Teribile cuvinte, cuvinte mincinoase, cuvinte murdare, cuvinte nerușinate spuse în numele poporului, a cărui popor… un popor confuz, un popor care nu știa cum se mișcă lucurile și nici încotro îl vor duce. Neștiutor, plonja într-o lume necunoscută, o lume roșie, o lume cu ațe de paianjen, nod încâlcit de ațe de paianjen și lanțuri care încet, încet l-au înrobit. Tot ceea ce a venit, a suportat cu stoicism ani îndelungați… i s-au încălcat toate drepturile, din liber, a devenit sclav și sclavia a ținut zeci și zeci de ani, nu mai era stăpân pe avutul lui, pe ființa, pe viața lui. Era acoperit de o umbră uriașe care plutea despotic peste el… văd, vedeam și imaginea mea în ochii lui îngroziți.

Abia după câțiva ani am înțeles ce înseamnă să fii etichetat criminal,  așa zis criminal de război. În vremurile acelea tulburi, în care nu exista decât alb și negru, totul era normal și corect pentru noii tovarăși, tovarăși cârmuitori de vieți, cârmuitori de destine. Cumplit și de neînțeles… vremea aceea a fost vremea autobiografiilor, a dosarelor și dosarele ucideau… un dosar pentru activistul comunist era un argument rațional al funcției sale, un semn de autoritate, o explicație logică a luptei cu dușmanul de clasă, dușmanul poporului. Astăzi după dispariția dosarelor, autobiografiilor, mă întreb ce însemnau toate mizeriile acelea… exotism ideologic, exotism politic, poate, poate toate acestea și multe altele. Și iarăși  mă întreb stupefiată, cât pricepeau din răul pe care-l făceau? Știau oare că boala de suflet e o boală care nu se vindecă, că sufletul doare ca și cum un morman de pietre s-ar rostogoli peste el, strivindu-l. Nu, cu siguranță nu știau. Scot cuvintele din mine și le duc lângă ei și plâng și încerc să-i umanizez, să simtă ce simt eu, să respire din durerea mea, s-o absoarbă, s-o ia cu ei, să trăiască cu ea fie și o singură zi. Dosar  burghez, intelectual toxic, chiabur însemna închisoare, lagăr de muncă forțată, exmatriculare din școli, din universități, însemna marginalizare și furt de identitate.

Mă doare fruntea, respir greu și mă întreb de ce și din a cui ordine, ofițerii de elită au fost făcuți criminali, bandiți, călăi? și mă reîntorc cu gandul la seara, la noaptea aceea, îmi strig tatăl și el apare dintr-o altă încăpere,  statuie muta.. spaima l-a desfigurat, mă îndrept spre el, tremur, dar vibrez, ne privim adânc și aerul din jurul nostru vibrează… îl ating, ș-i spun: nu te las să pleci, eu sunt tu, fără tine mor… tu ești eu, domnii aceia nu te pot lua, nu-i las să te ia, nu-i las să te ducă de lângă mine… o să le dau flori, o să le dau trandafiri, trandafirii noștri galbeni… îți aduci aminte jocul, jocul nostru între mine și tine și între noi doi, un trandafir galben și petalele lui…mă iubește, nu mă iubește…da, nu, da, nu… nuurile le alung, păstrez daurile, dulcea noastră nebunie. Mă ridică, mă lipesc de el, îi simt căldura și-i aud bătăile inimii, îmi șoptește numele; Diana, Diana mea, mi-l repetă… curge muzical dintre buzele lui, și încă odată Diana, Diana dulce povară, o să fie bine, o să mă întorc, tu și mama, sunteți viața, sufletul meu… și eu visam, îi visam pașii care mi-l vor aduce acasă și-i număram, trăiam nebunia unui vis, ”sueno enumerativo” și mi-aduc aminte vag de ceea ce îmi spunea, două șoapte, două răni, două tânguiri și lângă noi, ca ivită din pământ apare mama, mama care sângera, sângera peste timpul prezent, peste timpul care urma să vină. M-am desprins de el și, nevăzută de acei domni care jucau cărți, i-am adus un pahar cu apă rece, i-am udat fruntea, părul… rămâi, îi șopteam, rămâi, îl atingeam, îi mângâiam palmele, nimeni nu știe să mângâie ca mine, nimeni nu are mâini ca ale mele… m-a adunat din nou lângă el, o să mă întorc, o să mă întorc Diana și iarăși visam, începeam să număr, să număr pași, să număr zile…număram zilele, număram cifrele, douăzeci, o sută, apoi le transformam în ceva nedefinit…suspinam, șir de numere însângerate și el iarăși îmi spunea o să mă întorc Diana, o să mă întorc cu brațele pline de flori, de daruri pentru tine, pentru mama… privirile lui ne sorbeau, încearcă s-o asculți pe mama, s-o asculți întotdeauna Diana, și din nou mi-a repetat numele, nume de zeiță străveche, Diana, Diana, de zeci de ori Diana, Diana fiica lui Zeus, sora geamănă a lui Apolo, fecioara cu alai de nimfe, dar și mamă cu o mie de țâțe în templul lui Efes… știa atât de multe despre Diana… Diana (Eva oprită din fuga ei, doar de ispita celor trei mere căzute, Diana de la încrucișarea drumurilor),  iarăși, Diana, Diana lui, Diana cea ghemuită la pieptul lui, cu dorința nebună, cu visul nebun de a se transforma în Kastanka, cățelușa roșcată a lui Cehov, de a nu mai vedea nimic în preajma ei, de a fi împreună doar ei doi, în saloanele lui Cehov, și ea Kastanka de a se gudura fericită la picioarele lui.

Astă noapte mi-a apărut în vis, era zgâriat pe gât, pe întreg pieptul avea dâre de sânge și sângele nu se oprea, îi zvâcneau umerii și picioarele reci ca gheața, îi erau moarte, se uita în direcția mea și sorbea tot aerul din mine. În limbajul vechi mi-a șoptit cineva că aș fi fost vrăjitoare… și în jurul meu s-au ivit ca din pământ o turmă de demoni minusculi și toți strigau ucideți-o, ucideți-o, ucideți vrăjitoarea și eu repetam în neștire nu sunt eu, nu am făcut eu copilul… apoi  m-am trezit în fața unei fabrici abandonate, din nou se vorbea de vrăjitorie… cineva spunea, bărbatul acela a fost sufocat de ea, altcineva spunea, ea l-a spânzurat… e vrăjitoare, ucideți-o. Am vrut să fug, dar eram înconjurată de pisici și pisicile aveau ghiare roșii, se hrăneau cu sânge, îl sugeau și odată cu asta creșteau, deveneau uriașe, se năpusteau peste tot, una mi s-a agățat de gât și-mi turna apă însângerată printre buze. M-am trezit urlând, mi-am adus aminte de tata, de tatăl meu și de cei patru călăi, și am văzut-o pe mama în brațele lui, îl strângea cu toată puterea în brațele ei… o singură îmbrățișare cerea, cerșea ea, doar atât, una singură, vă rog, și voi sunteți oameni și mama mea cea fragilă, cea atât de sensibilă și delicată  șoptea aproape imperceptibil, vă rog, nu sunteți fiare, fiți milostivi… în clipa următoare au smuls-o din brațele tatei, au trântit-o la pământ și au lovit-o bestial cu picioarele… înainte de a leșina a văzut doar priviri albastre, priviri pline de furie, mai tăioase decât lama unui cuțit… Ceea ce a urmat a fost mai înfiorător decât o moarte, depășea imaginația omenească, dar nu acum, acum nu pot…mâine, poate mâine… marți, joi, vineri, poate viniri, da vineri… Emi așezat pe un scaun desculț și cineva pe un fotoliu în fața lui, îi strivea cu toată puterea degetele de la piciore…erau pantofi, erau cizme, nu știu, a fost ca un fel de operație făcută cu sadism, cu mici pauze până când sângele a început să țâșnească. În final, cel care a comis această monstruozitate, i s-a adresat calm, cu o privire dementă: ”cum vă simțiți stimate domn?”. Toate acestea le-am văzut cu privirea inocentă a copilăriei, le văd și astăzi ca printr-o ceață densă… ceea ce s-a consumat sub ochii mei a fost ca un cutremur, a durat câteva minute, câteva secunde, plâns, durere, spaimă. După ce i-au pus cătușe,  l-au scos din casă și am văzut sânge, picioare bandajate și iarăși sânge… totul a devenit ireal, mi s-a părut ireal, neomenesc… victimă și călău, călău și victimă și răceală și frică de moarte și o bestie care se numea om, Doamne cât doream să-l întâlnesc odată, o singură dată… După… încremenire, gânduri, emoții, un ecou al răului, care cu siguranță așteptă undeva pitit, să pună mâna pe noi. Imaginația mea  vedea lumi distrugătoare, privirea mi s-a întunecat și am întrebat de ce Doamne, de ce toate acestea? Întrebare la care nu-mi puteam răspunde, întrebare la care nu mi s-a răspuns… drepturile omului, o simplă bagatelă, o simplă batjocură, un lux, cum s-a spus nu de mult. El, Emi, a murit la mai puțin de trei ani în una din cele mai groaznice închisori…Viață și moarte, morți înșiruiți în locuri necunoscute, plecare, moarte, coșmar, nici odată întoarcere… Coșmar, totul a fost coșmar, totul e coșmar, îmi frec ochii, realitatea pe care am trăit-o, o mai trăiesc încă, e o realitate desfigurată, o tumoră malignă, un fel de fantomă obosită. După arestare l-am văzut  de două ori… spațiul mic în care ne-am întâlnit, mică vizuină, mic infern din lemn mâncat de carii, mâncat de vremi. Mă simțeam biciuită, ceva fugise pentru totdeauna din mine… după, nopți nedormite, încordare, speranță… mai sunt atât de multe care se cer spuse, se vor spuse… În clipa asta chemări, tainice chemări, telefonul un glas viu cald, aseară am vrut să inventez un pretext Diana, am pus mâna pe telefon… nu, nu a fost nevoie, am invitații Diana… Biserica Sfântul Gheorghe, din nou orgă, un mare interpret și sfântul Bach… luni, joi, vineri o altă poveste și palma mea strânsă cu putere într-o altă palmă.

Gilberta Ariesanu

Gilberta Ariesanu

27 mai 2016 Pentru Sasha, cu dragoste, Gilberta.

© 2016 – 2017, GAZETA DE SPANIA. All rights reserved. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcută numai în acord cu termenii agreati de www.gazetadespania.es în limita a 300 de caractere, dar fără a depași jumatate din articolul sau știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se poate face doar cu precizarea „sursei” (,întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat). Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de gazetadespania.es în legătură cu accesarea, utilizarea sau exploatarea conținutului.

Trimite și prietenilor tăi această știre
Share on Facebook
Facebook
Tweet about this on Twitter
Twitter

Tags: , , , , ,

Mai multe articole din Cultură