GENERAȚIA DE AUR A FOST O GREȘEALĂ FERICITĂ A ISTORIEI

Meciul de aseară, Franța-România 2-1, meciul care a deschis oficial Euro 2016, mi-a reamintit toată istoria recentă(traită personal) dar și aceea citită a fotbalului românesc. Observ însă, că și eu, ca marea majoritate a celor care mai comentează din când in când, fac marea greșeală de a compara naționala de astăzi cu «Generația de Aur» a fotbalului românesc.

Noi, ca și români, trebuie să înțelegem un lucru simplu: Generația aceea a fost o greșeala fericită a istoriei, că în acel context socio-politic al țării, s-a putut forma o echipă care a dus în spate un deceniu de succes pentru naționala României. Proasta gestionare a tot ce înseamnă sport (sa nu intrăm mai adânc în detaliu) a dus la degradarea treptată a calității fotbalului și a calității fotbaliștilor români. De asemenea, trebuie să fim la fel de conștienți că dacă nu era comunismul, care să ţină acele valori concentrate nu putem fi siguri că ar fi existat o Sevilla ’86, o Supercupă în ’87 și alte performanţe notabile ale echipelor de club. Toate acestea le spun fără să îi jignesc pe cei ce au jucat atunci, fiecare generație a fotbalului românesc a avut mari valori, de la Dobay, Ozon la Balaci sau Dobrin, toți fotbaliști absolut remarcabili.

Sa nu uităm că, odată cu prima ediție a Campionatului European din 1960, România a avut prima calificare abia în 1984, să zicem în zorii Generației de Aur, iar urmatoarea în 1996. De asemenea, Euro 2016 este doar a cincea (din 15) participare românească la un European (Franta 1984, Anglia 1996, Belgia-Olanda 2000, Elvetia-Austria 2008 și Franţa 2016). Nici la Mondiale lucrurile nu stau mai bine. Dacă excludem participările interbelice, în perioada de început a Cupei Mondiale, România a avut prima calificare în 1970, apoi iarăși o perioada de secetă până când, în 1990, a început drumul glorios, deceniul viu al naționalei României. (Mexic 1970, Italia 1990, SUA 1994 si Franta 1998) sunt participarile la mondiale(din 16 editii, după razboi).

Generația de aur mai avea un avantaj, a fost construită pe oameni de caracter, muncitori și căliti cu greul cotidian, pe când libertatea de astăzi le oferă noilor fotbaliști liniștea financiară, dar in acelasi timp blazare și o oarecare neseriozitate. Să vă dau un exemplu de aseara, la 1-1, într-un moment de maximă tensiune și pe un val pozitiv al României, Alibec dădea pase cu călcâiul, uitând probabil că în fața lui era Matuidi și în niciun caz Concordia Chiajna. În comparație cu el îl avem pe Florin Andone, care a muncit și a scrâșnit din dinți la fiecare minge, de s-a auzit până pe Național Arena. Caracterul este prima calitate pe care un fotbalist trebuie să îl aibă.

Să revenim un pic la Franța-România, meciul a fost unul bun pentru ai noștri, care au jucat, nu au refuzat atacul. Diferența clară de valoare, să nu uităm totuși ca pe teren îi aveam pe Pogba, cotat la 120 de milioane de euro, pe Marcial, vândut pe 80 de milioane, nu s-a vazut, Romania a jucat, a demonstrat că se poate dar, aproape inevitabil, soarta ne-a jucat feste. De asemenea, globalizarea joacă un rol important. În echipa Franței, rar mai găsesti (fără nicio urmă de rasism) un jucător alb, toți sunt fii ai imigranților mai noi sau istorici ai marelui imperiu.

Naționala noastră mai are două meciuri, șanse sunt destule pentru o calificare în optimi, și chiar dacă nu se va întampla, măcar să ieșim cu capul sus. Îmi place Iordănescu, trebuie spus asta, că mulți îl blamează, dar este singurul antrenor care a trăit performanța pozitivă pe pielea lui, el este în mare parte creatorul acelei generații fabuloase. Mi-a plăcut vâna, verva și caracterul. Deocamdata atât se poate, dar e bine că se încearcă. Hai România!

Un editorial de Șerbu Cătălin, Gazeta de Spania