Go to ...
contact-gazeta

Gazeta de Spania on Google+RSS Feed

22 July 2018

DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ


Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ
Facebook
twitter - DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ
Twitter
google - DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ
Google+

Am sugerat zilele trecute că cei din diaspora ar trebui să voteze doar acasă, eventual, după modelul foarte restrictiv grecesc, chiar în localitățile în care s-au născut.

Efortul necesar unei asemenea operațiuni ar cântări semnificativ în conturarea și fundamentarea opțiunii politice și ar limita tipul de vot simbolic și emoțional precum cel de la alegerile din noiembrie 2014, când identificarea a fost una mai degrabă culturală decât politică.

Totodată, ar face diaspora mai responsabilă pentru votul acesteia. Sigur că discuția e mai complicată decât atât, mai ales în legătură cu ceea ce înțelegem prin acest termen umbrelă “diaspora”, dar în continuare aș vrea să apăr ideea că diaspora ar trebui să voteze doar acasă, de fapt să apăr posibilitatea purtării acestei discuții și a introducerii acestei variante ca ipoteză de lucru pentru reformarea votului diasporei.

Nu e o propunere fundamentată de policy(deși, ca toată lumea pesemne, și eu știu exact ce ar trebui făcut), ci mai degrabă o intervenție politică împotriva consensului public care s-a instaurat după alegerile din 2014 conform căruia cei din diaspora sunt împiedicați să voteze, sau că posibilitățile de vot ale acestora ar trebui extinse și nu restrânse.

Mai mult, actuala propunere publică de înlocuire a votului în persoană cu cel prin corespondență – ca antidot la situația creată în 2014 – apare nu doar ca un regres democratic, ci și ca o formulă inferioară celei de vot în țară. Cred că a venit timpul să discutăm despre acest subiect dincolo de emoțiile din 2014 și dincolo de agenda politică a taberei câștigătoare de atunci.

Primul lucru care trebuie spus din capul locului cu privire la posibilitatea de a vota doar în țară este că nu reprezintă nimic nedemocratic, o îngrădire sau o împiedicare a unui drept. O asemenea decizie este perfect integrată tradiției democratice liberale. Conform acesteia, statul este cel care își conturează prin legi corpul elector. Statul decide cine, în ce forme și prin ce modalități poate participa ca subiect la alegeri, fie ca alegător, fie drept competitor. Modul în care statul își conturează corpul elector este strict o decizie politică.

Ca orice decizie politică și aceasta este foarte contingentă (adică ancorată în diverse forme de putere și lupte politice ce nu au legătură cu votul propriu-zis) și de cele mai multe ori complet arbitrară. De exemplu, doar cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani pot vota, deși nu există nimic esențial în această demarcare decât o preconcepție biopolitică a statului și societății. Tot o preconcepție biopolitică este și faptul că cei cu disabilități mintale (la rându-le diagnosticate de un complex medical statal) sau pușcăriașii nu pot vota.

Oamenii condamnați pentru corupție nu pot vota. Prin urmare, statul operează o decupare în corpul social din care rezultă componența corpului elector. Diaspora nu face excepție de la acest mecanism. Acest fapt a fost recunoscut cât se poate de clar de Andrea Rigoni, raportor al Consiliului Europei pentru votul diasporei, care nu este deloc un statist înflăcărat ci un blajin membru al ALDE: statele sunt suverane în definirea corpului elector. Faptul că cei din diaspora sunt incluși sau nu în corpul elector nu este de la sine înțeles, cu atât mai puțin modalitatea de vot a acestora. La fel ca pentru multe alte categorii sociale, cetățenia nu garantează automat dreptul la vot.

Există cetățeni care nu își pot face buletine pentru că nu au o adresă. Nici aceștia nu pot vota.

Cei din diaspora pot vota în deplasare doar la alegerile prezidențiale, parlamentare și la referendum, dar nu la cele locale (ca cetățeni UE pot vota la alegerile locale din țările de reședință, dacă, desigur, sunt înregistrați). Pentru alegerile locale, cetățenii din diaspora trebuie să revină acasă dacă vor să voteze.

De ce nu se încalcă acum dreptul diasporei, de ce nimeni nu este foarte îngrijorat de faptul că cei din diaspora nu pot participa la niște alegeri esențiale pentru comunitățile din care provin? Dacă acum nu se realizează o încălcare a drepturilor diasporei, de ce o aliniere a tuturor formelor de scrutin la nivelul celor locale ar reprezenta o încălcare? Faptul că acestea sunt astăzi diferențiate nu este decât, din nou, o decizie arbitrară a statului ce poate fi oricând schimbată.

Așdar, un alt aspect ce trebuie subliniat este acela că propunerea ca membrii diasporei să voteze doar acasă nu îi exclude pe aceștia din corpul elector sub nici o formă. Este vorba de a schimba doar modalitatea de vot, nu criteriile de apartenență. De aceea, aluziile cum că această propunere are izul celebrului salam cu soia (nemâncat) sunt complet nefundamentate, pentru că pur și simplu nu înțeleg chestiunea.

Ceea ce poate apărea ca o surpriză pentru înflăcărații apărători ai votului diasporei (înflăcărare provenită din faptul că au votat candidatul care trebuie în 2014), este că istoric decizia de a oferi drepturi de vot diasporei a venit din partea unor forțe conservatoare sau chiar reacționare. Prima decizie de a oferi drepturi de vot cetățenilor de peste țări a fost luată de împăratul Augustin tocmai pentru a-și consolida puterea asupra imperiului și de a controla viața politică de la Roma prin votul senatorilor din colonii. Departe de a duce la democratizare, prima introducere a votul diasporei a avut ca scop consolidarea unei dictaturi personale.

Tot dorința de putere și nu extinderea democrației a stat la baza deciziei lui Margaret Thatcher de a introduce votul de la distanță în Anglia. În SUA, acesta a fost introdus de republicani în timpul războiului civil pentru a da posibilitatea soldaților să voteze – nu chiar cel mai progresist și democratic segment al societății.

Mai recent, votul pentru diaspora a fost introdus în Croația de Franjo Tudjman, criminal de război în Bosnia și Herțegovina, cu scopul de a-și întări puterea politică în alegeri, mizând pe naționalismul exacerbat al diasporei. Abia după moartea sa stânga croată a reușit să schimbe legea și să limiteze votul diasporei.

În Ungaria, votul de la distanță a fost introdus de guvern în 2013, pe fondul erodării puterii lui Orban la Budapesta, vizându-se astfel voturile minoritarilor unguri din țările învecinate, recunoscuți pentru naționalismul acestora. În 2009, votul diasporei (sau falsificarea acestuia după cum s-a tot afirmat) l-a menținut la putere pe Traian Băsescu și a dat astfel posibilitatea implementării măsurilor de austeritate ce au urmat. Din aceste exemple, și altele similare, se poate lesne constata că, în ciuda retoricii dominante, extinderea votului pentru diaspora nu reprezintă deloc o garanție pentru întărirea democrației, ci poate reprezenta chiar o subminare a acesteia.

Alina Turcu, într-un studiu de altfel favorabil votului diasporei de la distanță, a arătat cum de cele mai multe ori introducerea acestuia nu a avut efectele scontate (creșterea participării, democratizare, reformarea clasei politice, etc – adică toate acele lucruri miraculoase cu care este îndeobște creditat acest vot), și mai mult, a fost urmat de adoptarea unor măsuri de limitare a condițiilor exercitării acestuia. La fel, Jeorge Alarcon, într-un studiu despre efectele votului de la distanță în Filipine, a observat că rolul acestuia în erodarea vechii clase politice a fost complet neglijabil. Altfel spus, diaspora nu determină modernizarea, occidentalizarea societății de acasă prin vot.

Și modalitățile de exercitare a votului diasporei, precum și limitările acestuia, oferă un tablou mult mai divers decât ne lasă să credem partizanii votului necondiționat. În Danemarca, Irlanda, Grecia, Cipru și Malta diaspora nu poate vota în străinătate. Nici una dintre aceste țări (unele chiar membre UE) nu pare a fi vreo dictatură totuși. Armenia și Maroc de asemenea au renunțat la acest vot după ce au constatat că influența diasporei asupra alegerilor interne era nejustificat de mare. Germania a suspendat dreptul de vot al diasporei în 2008 după ce a fost declarat neconstituțional. A fost reintrodus recent cu multe restricții.

Cetățenii britanici care locuiesc în străinătate mai mult de 15 ani, pierd dreptul de vot. În Germania după 25 de ani, în Canada după 5, în Noua Zeelandă după 3. America oferă posibilitatea cetățenilor săi să voteze de peste hotare, dar aceștia sunt obligați să plătească taxe și în America pentru veniturile obținute în străinătate. Dacă am condiția prezența la vot de taxarea diasporei, sunt convins că discuția s-ar încheia pe loc.

În 2007, când International Institute for Democracy and Electoral Assistance a făcut o cartografiere la nivel global, diaspora putea vota de peste hotare în 115 țări. Doar 20 de țări ofereau însă posiblitatea de a vota atât la alegerile prezidențiale cât și la cele parlamentare și doar 7 țări, printre care și România, ofereau dreptul diasporei de a vota la prezidențiale, parlamentare și referendum. Se vede clar că România este mai degrabă o excepție în lumea democratică cu oportunitățile de vot pe care le acordă diasporei.

Modalitățile de exercitare a acestui drept sunt de asemenea diferite. Cel mai frecvent mod este cel de vot în persoană (la ambasade, consulate, etc), 79 de țări practicând acest mod. Dar spre deosebire de România unde doar apari la secție, cele mai multe țări cer votanților diferite forme de pre-registrare.

Votul prin corespondență este practicat de 49 de țări, dar tendința este ca acesta să fie eliminat în favoarea celui în persoană. Mai multe state au considerat că nu se îndeplinesc criteriile de securitate a votului și de identificare a persoanei. Astfel, propunerea recentă din România de a trece la votul prin corespondență nu este doar anacronică, dar potențial neconstituțională.

În șaispreze țări cetățenii din diaspora nu votează efectiv ci mandatează pe cineva din țără să voteze pentru ei. Olanda are acest sistem. În România votul proxy este ilegal, deși ar fi o modalitate interesantă de a rezolva problema votului diasporei, având în vedere condițiile de migrație a acesteia, cu mulți membrii ai familiei rămași acasă care ar putea vota în locul lor. Se prea poate însă ca pentru elitele locale această idee să echivaleze cu un fel de hegemonie electorală a Teleormanului sau Vasluiului, adică un fel de invazie a zombilor, așa cum erau descriși cei din zonele sărace în 2014.

În fine doar două țări introduseră votul electronic în 2007, Estonia și Olanda, cea din urmă renunțând la acest tip de vot în ultimii ani.

Așadar, votul în persoană pentru diaspora este majoritar și formula cea mai democratică din mai toate punctele de vedere. Faptul că acesta se exercită peste hotare sau acasă e important, dar nu fundamental și sigur nu reprezintă granița dintre democrație și absența acesteia. Sugestia ca diaspora ar trebui să voteze doar acasă nu ar trebui să mai pară așa excesivă. E la fel de democratică ca toate celelalte.

Sigur că partizanii votului diasporei în străinătate invocă de multe ori alte argumente decât cele strict politice și electorale: e mai comod pentru votanți, drumul în țară costă, oamenii nu prea au bani, etc. Sigur, pot fi argumente importante și preocupări legitime, dar nici acestea nu sunt în chestiune, atâta timp cât votul nu este obligatoriu ci un drept pe care oamenii decid să-l exercite sau nu.

Pe de altă parte, cei care care exercită acest drept trebuie să și suporte consecințele sale, chiar dacă acestea nu sunt mereu directe sau perceptibile. Modalitatea în care diaspora votează acum în alegerile din România o absolvă de orice astfel de responsabilitate. A vota acasă ar fi o formă minimală de responsabilizare.

Pentru a concluziona,  miza discuției despre votul diasporei mi se pare mai degrabă aceea de a deconstrui actualul consens local, și mai ales hegemonia politică pe care acesta se bazează. Altfel, știm deja că în chestiunile esențiale oricum nu votăm, fie că suntem acasă, fie că suntem diaspora.

 

Articol scris de Florin Poenaru

 

 

© 2015 – 2017, Gazeta de Spania. Toate drepturile rezervate. Preluarea de informații de către alte site-uri web poate fi făcuta numai în limita a 500 de caractere, dar fară a depași jumătate din știrea în cauză. Preluarea integrală a materialului se va realiza doar cu precizarea “Preluat integral de pe https://gazetadespania.es” – întotdeauna însoțit de un link către materialul preluat. Dumneavoastră sunteți singurul responsabil atât față de terți, cât și față de https://gazetadespania.es în legătură cu accesarea/utilizarea/exploatarea conținutului.

Distribuie și prietenilor tăi!
facebook - DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ
Facebook
twitter - DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ
Twitter
google - DIASPORA AR TREBUI SĂ VOTEZE ÎN ȚARĂ
Google+

Tags: , , , ,

More Stories From Diaspora